Nora mea mă acuză că îmi răsfăț câinii, în timp ce copiii ei nu au fructe proaspete

— Mamă, iar ai cumpărat carne de vită pentru câini? Tu știi cât costă kilogramul?
Vocea fiului meu, Radu, răsună în bucătărie, tăioasă și plină de reproș. Mă uit la el, cu mâinile încă ude de la spălatul vaselor, și încerc să-mi găsesc cuvintele. Pe masă, două pungi cu carne și câteva mere pentru mine. Pe canapea, Lupi și Bella, câinii mei, mă privesc cu ochi blânzi, fără să știe că sunt motivul unei noi furtuni în familie.

— Radu, știi bine că nu pot să le dau orice. Sunt bătrâni, au nevoie de hrană bună, îi răspund încet, încercând să-mi păstrez calmul. Dar el deja nu mă mai ascultă. Se uită la soția lui, Irina, care stă cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină.

— Mama, copiii noștri n-au mai mâncat fructe proaspete de două săptămâni. Tu le dai câinilor carne de vită, dar nepoții tăi primesc doar mere vechi și banane pătate, spune Irina, cu vocea tremurândă de nervi.

Mă simt de parcă m-ar fi lovit cineva în piept. Îmi iubesc nepoții, dar nu pot să nu mă gândesc la zilele când, după moartea soțului meu, doar Lupi și Bella mi-au ținut de urât. Copiii mei erau ocupați cu viețile lor, iar eu, singură în casa mare, găseam alinare doar în lăbuțele lor calde și în privirile lor sincere.

— Irina, dacă vreți fructe proaspete, pot merge eu la piață să vă cumpăr. Dar nu-mi cere să nu mai am grijă de câini. Ei sunt tot ce am, încerc să explic, dar știu că nu mă va înțelege.

Radu oftează, își trece mâna prin păr și spune:

— Mamă, nu e vorba doar de bani. E vorba că ai grijă de animale mai mult decât de propriii tăi nepoți.

Mă uit la el și simt cum mă apasă vinovăția. Poate că am greșit, poate că am pus prea mult suflet în animalele astea, dar nu pot să le las să sufere. Știu ce înseamnă să nu ai pe nimeni. Știu ce înseamnă să te trezești dimineața și să nu ai cui să spui „bună dimineața”.

— Radu, când erați mici, făceam tot ce puteam să nu vă lipsească nimic. Acum, când am rămas singură, doar câinii mei mă mai fac să simt că am un rost. Nu vreau să vă supăr, dar nu pot să-i las de izbeliște, îi spun, cu lacrimi în ochi.

Irina oftează și se ridică de la masă. Copiii, Daria și Vlad, se joacă în camera lor, fără să știe că sunt motivul unei discuții atât de aprinse. Mă gândesc la ei, la cât de mult îi iubesc, dar și la cât de greu mi-e să mă împart între toți.

— Poate că ar trebui să ne mutăm, Radu, spune Irina, cu voce joasă. Poate că nu e bine să stăm toți sub același acoperiș.

Mă lovește ca un trăsnet. Să rămân iar singură? Să nu-mi mai aud nepoții râzând prin casă? Să nu-i mai văd crescând?

— Nu vreau să vă alungați, spun repede. Dacă vreți, pot să nu mai cumpăr carne de vită. Pot să le dau doar orez și legume, ca să rămână bani pentru fructe. Dar vă rog, nu plecați. Casa asta e prea mare și prea goală fără voi.

Radu mă privește lung, cu ochii umezi. Știu că mă iubește, dar știu și că e prins între mine și soția lui. Irina, în schimb, pare de neînduplecat.

— Nu e doar despre bani, mamă. E despre priorități. Copiii ar trebui să fie pe primul loc, nu câinii, spune ea, aproape șoptit.

Mă simt mică, neînsemnată. Îmi amintesc de zilele când alergam prin piață, cu doi copii de mână, încercând să le cumpăr tot ce aveau nevoie. Acum, când am rămas doar cu pensia, încerc să împart totul între toți, dar parcă niciodată nu e destul.

— Irina, dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi. Pot să gătesc, să fac curat, să stau cu copiii. Dar nu-mi cere să nu mai am grijă de câini. Ei sunt familia mea, la fel ca voi.

Irina nu răspunde. Se uită pe fereastră, cu ochii pierduți. Radu se apropie de mine și mă ia de mână.

— Mamă, știm că îi iubești. Dar trebuie să găsim o cale să nu ne certăm mereu din cauza asta. Poate că ar trebui să facem un buget împreună, să vedem cum putem să ne descurcăm cu toții, spune el, încercând să aducă pacea.

Îl strâng de mână și simt că, poate, nu e totul pierdut. Poate că putem găsi o cale de mijloc. Dar știu că Irina nu va uita ușor. Știu că, în ochii ei, sunt doar o bătrână care și-a pierdut mințile după niște animale.

Seara, când toți se retrag în camerele lor, rămân singură în bucătărie. Lupi și Bella se așază lângă mine, cu capetele pe genunchii mei. Îi mângâi și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji.

— Ce să fac, Lupi? Să aleg între voi și nepoții mei? Să renunț la singurii care mi-au fost alături când nimeni nu mai era?

Mă uit la fotografiile de pe perete: Radu și Irina, tineri și fericiți, copiii lor, eu și soțul meu, zâmbind larg. Și mă întreb: oare e greșit să iubești și animalele, nu doar oamenii? Oare chiar trebuie să aleg între familie și cei care mi-au fost sprijin în cele mai grele momente?

Poate că nu voi găsi niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: ce ați face în locul meu? Cum ați împăca dragostea pentru animale cu datoria față de familie? Poate că răspunsul e undeva la mijloc, dar eu încă îl caut…