Noaptea în care un cuvânt a făcut diferența: O mamă, o fiică și o lecție despre încredere

— Nu deschide ușa nimănui, Maria! Ai înțeles? Dacă nu-ți spun cuvântul nostru secret, nu deschizi, orice ar fi! Glasul meu tremura, iar Maria mă privea cu ochii ei mari, negri, plini de teamă și neîncredere. Avea doar zece ani, dar în noaptea aceea părea să fi crescut brusc cu zece ani. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar eu mă pregăteam să cobor până la farmacie după medicamente pentru mama mea, care tușea neîncetat în camera alăturată. Tatăl Mariei era plecat la muncă în Germania, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

— Dar dacă e cineva de la poliție? Sau dacă vii tu și uiți să-mi spui cuvântul? a întrebat ea, vocea tremurându-i ca o frunză în vânt.

— Nu uit. Și dacă uit, tot nu deschizi. Cuvântul e „lalele”. Ți-l spun doar eu sau tata. Nimeni altcineva. Ai înțeles?

A dat din cap încet, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit pe ușă cu pași grăbiți, încercând să-mi reprim lacrimile. Blocul nostru din cartierul Titan nu era niciodată liniștit noaptea. Se auzeau certuri, uși trântite, uneori chiar și țipete. Dar în seara aceea era o liniște apăsătoare, ca înaintea unei furtuni.

Pe drum spre farmacie, gândurile mi se învârteau haotic. Mă întrebam dacă nu exagerez cu regulile astea. Oare nu-i transmit Mariei prea multă frică? Dar apoi îmi aminteam de toate știrile văzute la televizor: copii dispăruți, spargeri de locuințe, oameni care se dădeau drept prieteni ai familiei. În România nu mai era ca pe vremea copilăriei mele, când lăsam cheia sub preș și nu ne temeam de nimic.

Am stat la coadă la farmacie aproape o oră. O bătrână plângea că nu-i ajung banii pentru pastilele de inimă. Un tânăr agitat cerea calmante pentru mama lui. Toți păreau că poartă pe umeri o povară invizibilă. Când am ieșit din farmacie, am simțit un fior rece pe șira spinării. Am grăbit pasul spre bloc.

Când am ajuns la intrare, am văzut o siluetă necunoscută lângă ușa scării. Un bărbat între două vârste, cu o geacă veche și privirea furișată. Mi-a zâmbit strâmb când am trecut pe lângă el.

— Bună seara! a zis el încet.

— Bună seara… am răspuns fără să-l privesc în ochi.

Am urcat repede scările, simțind cum inima îmi bate nebunește. Când am ajuns la etajul nostru, am auzit pași pe palier. M-am întors brusc și l-am văzut pe același bărbat apropiindu-se de ușa noastră.

— Doamnă, stați puțin! a strigat el.

Am băgat cheia în ușă cu mâinile tremurânde și am intrat rapid, trântind ușa după mine. Maria stătea lipită de perete, cu telefonul în mână.

— Cine era? a șoptit ea.

— Nu știu… Nu deschide ușa nimănui! am repetat aproape țipând.

Am încuiat ușa cu două rânduri de chei și am tras lanțul. Am încercat să-mi liniștesc respirația și să nu-i arăt Mariei cât de speriată eram de fapt.

Noaptea a trecut greu. Mama tușea tot mai tare, iar Maria nu a adormit decât spre dimineață, cu capul pe genunchii mei. Eu am rămas trează, ascultând fiecare zgomot de pe scară, fiecare foșnet suspect.

A doua zi dimineață, vecina de la trei a bătut la ușă.

— Ați văzut ce s-a întâmplat azi-noapte? Au încercat să spargă apartamentul familiei Popescu! Noroc că băiatul lor era acasă și a făcut gălăgie…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Dacă bărbatul acela ar fi încercat la noi? Dacă Maria ar fi deschis ușa?

Seara, când i-am povestit totul soțului meu la telefon, vocea lui părea să vină de pe alt continent.

— Nu vreau să te sperii mai tare decât e cazul… dar ai făcut bine cu regula aia. Știi că nu pot fi acolo mereu…

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

— Mi-e frică să nu-i stric copilăria Mariei cu toate astea… Să nu crească mereu cu teama că cineva îi vrea răul…

— Mai bine să fie precaută decât naivă… a spus el încet.

În zilele următoare am observat că Maria era mai tăcută ca de obicei. Nu se mai juca singură în cameră și tresărea la orice sunet mai puternic. Într-o seară am găsit-o plângând sub pătură.

— Mamă… dacă nu te mai întorci vreodată? Dacă vine cineva și eu nu știu ce să fac?

Mi-am strâns fata în brațe și am plâns împreună cu ea. I-am explicat că uneori viața ne pune la încercare și că unele reguli nu sunt ca să ne sperie, ci ca să ne protejeze. I-am promis că voi face tot ce pot ca să fim în siguranță.

Dar adevărul e că nici eu nu mai dorm liniștită de atunci. Fiecare noapte e o luptă între dorința de a-mi proteja copilul și teama că îi răpesc inocența prea devreme.

M-am întrebat adesea: oare cât curaj trebuie să ai ca părinte ca să găsești echilibrul între grijă și frică? Și câte reguli sunt prea multe într-o lume care pare tot mai nesigură?

Voi cum ați proceda? Unde trageți linia între protecție și libertate pentru copiii voștri?