Noaptea în care totul s-a schimbat: O mamă la răscruce

— Doamnă Maria, trebuie să vorbim. E urgent.
Vocea Irinei, vecina mea de la etajul trei, tremura la telefon. Era aproape ora zece seara, iar eu tocmai mă pregăteam să închid lumina în sufragerie. Soțul meu, Sorin, se uita absent la televizor, iar Ana, fiica noastră de șaptesprezece ani, nu era încă acasă. Am simțit un nod în stomac, de parcă presimțeam că urmează ceva rău.
— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— E vorba de Ana… a început ea, ezitând. A lăsat pe Radu, băiatul meu, singur în parc. Era întuneric, ploua, și el plângea când l-am găsit. Nu știu ce s-a întâmplat, dar cred că ar trebui să vorbiți cu ea.
Am simțit cum mi se taie respirația. Ana trebuia să-l aducă pe Radu acasă după meditațiile la matematică. Era o favoare pe care i-o făcea Irinei de câteva săptămâni. Cum să-l lase singur, noaptea, în ploaie?
Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Sorin s-a uitat la mine, ridicând din sprâncene.
— Ce s-a întâmplat?
— Ana… a făcut ceva grav. Trebuie să vorbesc cu ea.
În acea clipă, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Ana a intrat, udă leoarcă, cu ochii roșii și privirea pierdută.
— Unde ai fost? am izbucnit, fără să mai pot controla furia și spaima care mă cuprinseseră.
— Am avut treabă, a murmurat ea, evitându-mi privirea.
— Ce treabă? Ai uitat de Radu? L-ai lăsat singur în parc!
Ana a tăcut. Sorin s-a ridicat brusc, încercând să-și impună autoritatea.
— Ana, răspunde-i mamei tale!
— Nu înțelegeți! a țipat ea, cu vocea spartă. Nu pot să fiu mereu responsabilă pentru toți!
M-am apropiat de ea, încercând să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— Ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu!
— Poate că nici nu știți cine sunt, a șoptit Ana, apoi a fugit în camera ei, trântind ușa.
Am rămas în hol, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Sorin a oftat, apoi s-a întors la televizor, de parcă totul era doar o altă ceartă adolescentină. Dar eu știam că e mai mult de atât.
Noaptea aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. A doua zi, Irina a venit la ușă, cu ochii umflați de plâns.
— Maria, nu vreau să stric relația dintre fete, dar Radu e traumatizat. Nu a dormit toată noaptea. Ce s-a întâmplat cu Ana?
Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic că nici eu nu-mi mai recunoșteam copilul?
În zilele care au urmat, Ana a devenit tot mai retrasă. Nu mai vorbea cu noi, nu mai ieșea din cameră decât pentru a merge la școală. Am încercat să discut cu ea, să o conving să-mi spună ce o apasă, dar de fiecare dată mă respingea.
— Lasă-mă în pace, mamă! Nu vreau să vorbesc!
Sorin, obosit de certuri, a început să stea tot mai mult la serviciu. Eu am rămas singură cu grijile, cu întrebările fără răspuns.
Într-o seară, am găsit în buzunarul gecii Anei un plic cu pastile. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am confruntat-o imediat.
— Ce sunt astea, Ana?
— Nu sunt ale mele! a strigat ea, dar vocea îi tremura.
— Atunci ale cui sunt? De ce le ai la tine?
— Nu înțelegi nimic!
A izbucnit în plâns, iar eu am încercat să o îmbrățișez, dar s-a smuls din brațele mele.
— Nu pot să-ți spun, mamă. Dacă ai ști, m-ai urî.
— Nu te-aș putea urî niciodată, Ana. Sunt mama ta!
— Atunci lasă-mă să fiu cine sunt!
Am rămas cu plicul în mână, neputincioasă. Am început să mă întreb unde am greșit, ce am făcut să-mi pierd copilul.
Într-o noapte, am auzit-o plângând în camera ei. M-am strecurat lângă ușă și am ascultat.
— Nu mai pot, nu mai pot…
Am intrat fără să bat. Ana stătea pe pat, cu genunchii la piept, tremurând.
— Ana, te rog, spune-mi ce se întâmplă.
— M-am săturat să fiu mereu fata perfectă, să am grijă de toți, să nu greșesc niciodată. Nu mai pot, mamă!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.
— Nu trebuie să fii perfectă, Ana. Trebuie doar să fii tu.
A doua zi, am mers împreună la un psiholog. A fost greu, dar am început să reconstruim, pas cu pas, încrederea dintre noi.
Sorin a început și el să se implice, să vorbească cu Ana, să o asculte. Irina ne-a iertat, iar Radu a revenit la joaca de dinainte.
Dar rana a rămas. Încă mă întreb dacă am făcut destul, dacă am fost o mamă bună.
Uneori, mă uit la Ana și mă întreb: cât de departe poate merge o mamă pentru a-și salva copilul? Și, mai ales, când trebuie să-l lași să se salveze singur?
Voi ce ați fi făcut în locul meu?