Noaptea în care am pierdut-o și am regăsit-o pe Ana: O poveste despre frică, speranță și răni de familie

— Nu, nu! Ana, te rog, nu acum! — am urlat, cu vocea spartă, în timp ce o zgâlțâiam ușor pe fetița mea de doar două săptămâni. Era trecut de miezul nopții, iar Irina, soția mea, stătea în pragul ușii cu ochii larg deschiși, paralizată de groază. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia reușeam să-i țin capul mic în palmă. Ana nu mai respira. Totul s-a întâmplat într-o clipă: un scâncet slab, apoi liniște. O liniște care mi-a sfâșiat sufletul.

— Sună la 112! am strigat către Irina. Ea a scos telefonul cu mișcări mecanice, dar degetele îi alunecau pe ecran. Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. În minte mi-au răsunat vorbele mamei mele: „Copiii sunt daruri fragile. Să nu uiți niciodată.”

Am început să-i fac respirație gură la gură, așa cum văzusem în tutorialele de pe internet. Nu știam dacă fac bine sau rău, dar nu puteam să stau și să privesc cum viața se scurge din copilul meu. Irina plângea în hohote, iar eu urlam la ea să se adune. În acele clipe, am simțit că totul se destramă: familia mea, mintea mea, credința mea.

Ambulanța a ajuns după opt minute care mi s-au părut o veșnicie. Paramedicii au preluat-o pe Ana și au început manevrele de resuscitare chiar acolo, pe podeaua sufrageriei noastre dintr-un bloc vechi din Drumul Taberei. Am văzut sângele Irinei scurgându-se pe picioare — abia atunci am realizat că și ea avea nevoie de ajutor. Dar nimic nu mai conta în afară de Ana.

La spital, orele s-au scurs ca niște picături de plumb. Irina stătea pe un scaun de plastic, cu privirea pierdută. Eu mă plimbam ca un leu în cușcă pe holurile reci ale spitalului „Marie Curie”. M-am rugat pentru prima dată după mulți ani. Am promis orice: că voi fi un tată mai bun, că nu voi mai ridica tonul la Irina, că voi încerca să-mi iert tatăl pentru tot ce ne-a făcut.

Așteptarea a scos la iveală toate rănile vechi din familia noastră. Irina m-a privit la un moment dat cu ochii roșii și mi-a spus:

— Dacă Ana nu scapă… eu nu cred că pot merge mai departe cu tine.

Am simțit cum mă prăbușesc. Nu era doar frica de a o pierde pe Ana, ci și teama că tot ce am construit cu Irina se va nărui. Mi-am amintit de certurile noastre din ultimele luni: despre bani, despre mama ei care se băga peste tot, despre faptul că eu lucram prea mult și eram mereu absent.

În acea noapte, tata m-a sunat pentru prima dată după ani de tăcere.

— Vlad, am auzit ce s-a întâmplat… Sunt aici dacă ai nevoie.

Vocea lui era stinsă, dar sinceră. Mi-am dorit să-l urăsc pentru toate serile când venea beat acasă și ne speria pe mine și pe mama. Dar acum, când eram și eu tată și simțeam că pierd totul, am înțeles cât de fragil e tot ce avem.

După ore întregi, un medic tânăr a ieșit pe hol și ne-a spus:

— Fetița dumneavoastră respiră singură acum. A fost o apnee neonatală severă, dar am reușit să o stabilizăm.

Irina a izbucnit în plâns și s-a prăbușit la pieptul meu. Eu am rămas nemișcat câteva secunde, incapabil să procesez vestea. Apoi am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

În zilele care au urmat, Ana a rămas sub supraveghere la terapie intensivă. Eu și Irina ne-am mutat practic la spital. Am început să vorbim din nou — timid la început, apoi tot mai mult despre noi, despre fricile noastre, despre copilăria fiecăruia.

Într-o seară, când Ana dormea liniștită în incubator, Irina mi-a spus:

— Știi… cred că niciunul dintre noi nu e pregătit pentru cât de greu e să fii părinte. Dar poate tocmai asta ne poate apropia din nou.

Am ținut-o strâns de mână și am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou o echipă.

Când Ana a fost externată, am dus-o acasă cu inima plină de recunoștință și teamă. Fiecare respirație a ei mi se părea un miracol. Relația cu Irina nu s-a vindecat peste noapte — încă avem zile grele, încă ne certăm uneori din nimicuri. Dar acum știm cât de ușor putem pierde totul.

Tata a venit într-o zi să o vadă pe Ana. S-a uitat la ea cu ochii umeziți și mi-a spus:

— Să ai grijă de ea mai bine decât am avut eu grijă de tine.

L-am îmbrățișat pentru prima dată după ani întregi. Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot încerca să fiu un tată mai bun.

Mă uit la Ana cum doarme liniștită și mă întreb: oare putem vreodată ierta cu adevărat ceea ce viața ne ia? Sau doar învățăm să trăim cu rănile? Voi ce credeți?