Noaptea în care am pierdut-o pe Zorina: Mărturisirile unei bunici sfâșiate între vină și iertare

— Elena, ai grijă să nu-i dai prea multă ciocolată, te rog! — vocea fiicei mele, Irina, răsuna încă în urechi, deși ușa abia se închisese după ea. Zorina, cu ochii ei mari și negri, mă privea rugătoare, cu degețelele întinse spre cutia cu bomboane. Era o seară de vineri, iar eu, ca orice bunică, voiam să-i fac pe plac. „Ce rău poate face o bomboană în plus?”, mi-am spus, zâmbind complice. Am râs împreună, am citit povești, iar ea s-a cuibărit la pieptul meu, adormind liniștită. Nu aveam de unde să știu că acea noapte avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

Pe la miezul nopții, m-am trezit brusc. Zorina gemea, se zvârcolea în pat, iar fruntea îi ardea. Am încercat să-i pun o compresă rece, să-i dau apă, dar nu reușeam să-i scad febra. Mă simțeam neputincioasă, panicată, cu mâinile tremurânde. Am sunat-o pe Irina, vocea mea abia ieșind printre lacrimi: „Vino repede, Zorina nu se simte bine!”

În câteva minute, Irina și soțul ei, Lucian, au ajuns. Am fugit cu toții la spital. Doctorii au preluat-o imediat, iar eu am rămas pe hol, cu inima strânsă, simțind privirea acuzatoare a Irinei. „Ți-am spus să ai grijă!”, a șoptit ea printre dinți, cu ochii plini de lacrimi. M-am simțit mică, vinovată, de parcă toată greutatea lumii se prăbușise pe umerii mei.

Orele au trecut greu. Zorina a fost diagnosticată cu o reacție alergică severă, agravată de febră și o infecție virală. Medicii au spus că a fost o coincidență nefericită, dar Irina nu m-a privit deloc. În mintea mea, totul era vina mea. Dacă nu-i dădeam acea bomboană, dacă aș fi fost mai atentă, dacă…

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Zorina a stat internată, iar eu am rămas singură acasă, cu gândurile mele. Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc. Mă uitam la pozele cu ea, la desenele pe care mi le făcuse, și plângeam. Mă simțeam o povară pentru toți. Irina nu-mi răspundea la telefon, iar Lucian, deși încerca să fie diplomat, nu putea ascunde dezamăgirea din ochi.

Într-o seară, după aproape o săptămână, am primit un mesaj de la Irina: „Zorina e mai bine. Dar nu vreau să te văd deocamdată.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu, care am crescut-o pe Irina singură, care am fost mereu acolo pentru ea, acum eram exclusă din viața lor. Mă întrebam dacă voi mai putea vreodată să-mi țin nepoata în brațe, să-i aud râsul, să-i simt mirosul de copil.

Am început să mă învinovățesc pentru tot. Pentru fiecare moment în care am fost prea indulgentă, pentru fiecare dată când am pus dorințele Zorinei înaintea regulilor Irinei. Mă gândeam la copilăria fiicei mele, la cât de greu mi-a fost să-i fiu și mamă, și tată, și la cât de mult am vrut să-i ofer tot ce nu am avut eu. Poate că am greșit, poate că am fost prea permisivă, poate că am vrut să fiu iubită cu orice preț.

Într-o zi, am primit vizita surorii mele, Maria. M-a găsit plângând, cu fața ascunsă în palme. „Elena, nu ești tu de vină. Copiii se îmbolnăvesc, se întâmplă. Irina are nevoie de timp, dar nu te va uita. Ești mama ei.” Am încercat să o cred, dar nu reușeam. Vinovăția mă rodea, mă făcea să mă simt inutilă, de parcă nu mai aveam niciun rost.

Timpul a trecut greu. Zorina s-a întors acasă, dar eu nu am fost chemată să o văd. Am început să scriu scrisori Irinei, să-i spun cât de rău îmi pare, cât de mult o iubesc pe Zorina, cât de mult îmi doresc să mă ierte. Nu am primit răspuns. Vecinii mă întrebau de ce nu mă mai văd cu nepoata, iar eu le zâmbeam trist, spunând că e ocupată cu școala.

Într-o după-amiază, am văzut-o pe Irina la piață. S-a uitat la mine, a vrut să treacă mai departe, dar am prins-o de mână. „Irina, te rog, ascultă-mă. Știu că am greșit, știu că ai dreptate să fii supărată, dar nu pot trăi fără voi. Sunt bunica Zorinei, am nevoie de ea la fel de mult cum are ea nevoie de mine.” Ochii i s-au umplut de lacrimi. „Mamă, mi-a fost frică. Am crezut că o pierd pe Zorina. Nu pot să uit noaptea aia.” Am plâns amândouă, acolo, între tarabe, fără să ne pese de privirile celor din jur.

A durat luni de zile până când Irina a acceptat să mă lase să o văd pe Zorina. Prima dată când am intrat în casă, Zorina a alergat la mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Buni, mi-a fost dor de tine!” Am simțit că mi se topește inima. Irina ne-a privit de la distanță, cu ochii umezi, dar nu a spus nimic.

Încet-încet, am început să ne vindecăm. Am învățat să respect regulile Irinei, să nu mai fac compromisuri, să fiu atentă la fiecare detaliu. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat nici acum. Mă întreb mereu dacă am făcut destul, dacă am fost o mamă și o bunică bună, dacă dragostea mea nu a fost, de fapt, o povară pentru cei dragi.

Poate că iertarea nu vine niciodată pe deplin. Poate că, uneori, trebuie să învățăm să trăim cu vina, să o transformăm în grijă, în atenție, în dragoste. Dar mă întreb: oare câți dintre noi nu am greșit, din prea multă iubire? Oare putem vreodată să ne iertăm cu adevărat pentru greșelile făcute celor pe care îi iubim cel mai mult?