Noaptea care mi-a frânt inima: Cum am renăscut după trădarea soțului meu

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut? Vocea mea tremura, iar palmele îmi erau reci ca ploaia care bătea în geamuri. Era trecut de miezul nopții, iar blocul nostru din cartierul Drumul Taberei părea mai tăcut ca niciodată. Radu stătea în fața mea, cu ochii în podea, incapabil să rostească un cuvânt. — Nu e ceea ce crezi, a murmurat el, dar minciuna i se citea pe chip. În acea clipă, tot ce construisem împreună în cei doisprezece ani de căsnicie s-a prăbușit. Am simțit cum mi se rupe sufletul, cum fiecare amintire frumoasă devine o povară. Îmi venea să urlu, dar nu voiam să-l trezesc pe Vlad, băiatul nostru de opt ani, care dormea liniștit în camera alăturată. M-am prăbușit pe canapea, cu genunchii la piept. Mă întrebam unde greșisem. Oare nu fusesem suficient de bună? Oare munca mea la școală, grijile pentru casă și copil nu au fost de ajuns? — E Irina, nu-i așa? am întrebat cu voce stinsă. Radu a ridicat privirea și am văzut în ochii lui confirmarea pe care nu o voiam. Irina era colega lui de la birou, tânără și mereu aranjată. De câteva luni simțeam că ceva nu e în regulă, dar refuzasem să văd adevărul. — Îmi pare rău, a spus el încet. Am izbucnit în plâns. Lacrimile curgeau fără oprire, iar în minte mi se derulau toate momentele în care m-am sacrificat pentru familia noastră. Mama îmi spunea mereu: „O femeie trebuie să rabde pentru binele casei.” Dar cât să rabzi până te pierzi pe tine? A doua zi dimineață, am încercat să mă comport normal pentru Vlad. I-am făcut pachetul pentru școală și l-am condus la autobuz. Pe drum, el mi-a spus: — Mami, de ce ai ochii roșii? Ai plâns? — Nu, puiule, doar sunt obosită. Minciuna asta m-a durut mai tare decât orice. Când am ajuns acasă, mama mă aștepta la telefon. Știa că ceva nu e în regulă. I-am spus adevărul printre suspine. — Nu divorța! Ce-o să zică lumea? Gândește-te la copil! Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în rană. Toată viața am trăit cu teama de „gura lumii”. Dar acum nu mai puteam să tac. Seara, când Radu a venit acasă, i-am spus: — Vreau să pleci. Nu pot trăi cu tine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Te rog, Ana… Hai să încercăm să reparăm… Pentru Vlad… — Pentru Vlad e mai bine să vadă o mamă puternică decât una care se preface că totul e bine! A plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură în apartamentul nostru mic, cu pereții care păstrau ecoul certurilor și al râsetelor de altădată. Au urmat săptămâni de coșmar. Mama venea zilnic și încerca să mă convingă să-l iert pe Radu. Sora mea, Simona, îmi spunea că sunt egoistă dacă mă gândesc la divorț. La școală, colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Parcă toată lumea știa ce se întâmplase. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat cine sunt eu fără Radu. Mi-am dat seama că nu mai știu ce-mi place, ce-mi doresc sau cine vreau să fiu. Toată viața mea fusese despre ceilalți: despre familie, despre copil, despre a nu supăra pe nimeni. Am început să scriu într-un jurnal. Primele pagini au fost pline de furie și durere: „De ce eu? De ce nu am fost suficientă?” Apoi am început să-mi amintesc cine eram înainte de a deveni „soția lui Radu” sau „mama lui Vlad”. Îmi plăcea să pictez, dar renunțasem la pensule de ani buni. Într-o zi mi-am cumpărat un set de acuarele și am început să pictez din nou. Culorile mi-au adus liniște și speranță. Vlad a observat schimbarea: — Mami, tabloul ăsta e pentru mine? — Da, puiule. E un curcubeu după furtună. Într-o duminică am mers cu el în parc și ne-am jucat ca atunci când era mic. Am râs din nou sincer și am simțit că viața poate fi frumoasă chiar dacă nu mai e la fel ca înainte.

După câteva luni, Radu a încercat să se întoarcă. Mi-a spus că s-a despărțit de Irina și că vrea să fim din nou o familie.

— Ana, te rog… Hai să încercăm din nou! Pentru Vlad… pentru noi…

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu mai depind de el.

— Nu pot, Radu. M-am regăsit pe mine însămi și nu vreau să mă pierd din nou.

A plecat trist, dar împăcat.

Familia mea încă nu înțelege decizia mea. Mama oftează mereu când mă vede singură la masă de Paște sau Crăciun. Dar eu simt că am făcut ceea ce trebuia.

Astăzi sunt profesoară respectată și mamă fericită pentru Vlad. Am expus primele mele tablouri la Casa de Cultură din cartier și am cunoscut oameni noi care mă apreciază pentru ceea ce sunt.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în umbra fricii de „ce zice lumea”? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm aparențele? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și asculte inima.