Nimeni nu-mi va lua demnitatea: Povestea Anei din Iași, care a supraviețuit tuturor încercărilor

— Ana, nu mai avem cum să te ajutăm. Ai făcut alegerile tale, acum descurcă-te!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, unde mirosul de ciorbă ieftină se amesteca cu cel al dezamăgirii. Tata stătea cu ochii în pământ, iar fratele meu, Radu, își butona telefonul, absent. Aveam douăzeci și șapte de ani și tocmai fusesem dată afară din apartamentul pe care îl împărțeam cu iubitul meu, Sorin, după ce el dispăruse cu banii noștri și cu promisiunile lui deșarte.

— Mamă, nu cer decât să mă lași să stau câteva zile aici, până îmi găsesc ceva de muncă. Nu vreau nimic altceva… am spus cu vocea tremurândă.

— Nu se poate, Ana. Ne faci de râs în fața vecinilor. Ce-o să zică lumea că ai venit acasă după ce ai fugit cu băiatul ăla? Ai făcut de capul tău, acum vezi cum te descurci! a răspuns mama, cu o răceală pe care nu i-o știam.

Am ieșit pe ușă cu o sacoșă veche în mână și cu sufletul zdrobit. Era februarie și ningea mocnit peste Iași. Am mers pe jos până la gară, fără să știu unde voi dormi. M-am așezat pe o bancă și am plâns în hohote, rușinată că nu mai am pe nimeni. Îmi venea să urlu: „De ce eu? De ce nu merit o șansă?”

În acea noapte am dormit într-un cămin studențesc, pe o saltea primită de la o fată miloasă, Irina, care m-a găsit plângând pe hol. — Hai la mine în cameră, nu poți sta așa! mi-a spus ea. Am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva mă vede.

Zilele următoare au fost un șir nesfârșit de refuzuri. Am bătut la ușile magazinelor din Copou, am lăsat CV-uri la fast-food-uri și cafenele. Nimeni nu voia să angajeze „o fată fără domiciliu stabil”. Între timp, mama îmi trimitea mesaje scurte: „Nu ne mai căuta. Ne-ai făcut destul de râs.”

Irina m-a ajutat să găsesc un post de femeie de serviciu la un bloc din Tătărași. Munca era grea și prost plătită, dar aveam un acoperiș deasupra capului — o cameră mică lângă uscătorul de rufe. În fiecare dimineață mă trezeam la cinci, spălam scările și ascultam cum vecinii mă priveau cu milă sau dispreț.

Într-o zi, când spălam geamurile la etajul trei, o bătrână m-a întrebat:
— Fata mea, tu n-ai familie? De ce muncești aici?
Am simțit cum mă sufoc de rușine. — Am… dar nu mai vor să audă de mine.
— Să nu-ți fie rușine niciodată că muncești cinstit! mi-a spus ea și mi-a pus în palmă o bomboană.

Acele cuvinte simple mi-au dat curaj. Am început să strâng bani și să citesc anunțuri pentru cursuri gratuite de calificare. Într-o seară, Irina a venit acasă cu o veste:
— Ana, la centrul social se fac cursuri de îngrijitoare bătrâni. Hai cu mine!

Am acceptat fără să clipesc. Trei luni am învățat cum să îngrijesc oameni bolnavi, cum să le alin durerea și singurătatea. Am cunoscut-o pe doamna Maria, o femeie paralizată care nu avea pe nimeni. În fiecare zi îi citeam din poeziile lui Nichita Stănescu și îi aduceam flori de câmp.

— Ana, tu ești ca fata mea! mi-a spus într-o zi doamna Maria, strângându-mă de mână.
Am plâns atunci ca un copil. Pentru prima dată simțeam că sunt utilă cuiva.

După ce doamna Maria s-a stins, am primit o scrisoare de la avocatul ei: îmi lăsase o sumă mică de bani și o scrisoare în care îmi mulțumea pentru bunătate. Cu acei bani mi-am închiriat o garsonieră modestă și am început să lucrez la un azil privat.

Anii au trecut greu, dar fiecare zi era o victorie mică împotriva disperării. Familia mea nu m-a căutat niciodată. La fiecare Crăciun mă uitam la telefon sperând să primesc un mesaj de la mama sau de la Radu. Niciodată nu a venit.

Într-o zi, după șapte ani de când plecasem de acasă, am primit un telefon neașteptat:
— Ana? Sunt Radu… Tata e bolnav rău. Mama nu mai face față singură. Poți veni?

Am simțit un nod în gât. Sufletul meu era sfâșiat între dorința de a-i ajuta și amintirea respingerii lor. Am mers acasă cu inima strânsă. Mama m-a privit ca pe o străină.
— Ai venit… a spus ea încet.

Tata era slab și palid pe patul din sufragerie.
— Ana… iartă-mă… n-am știut cât te-am rănit…

L-am îngrijit pe tata până la sfârșit. În fiecare zi îi citeam din Biblie și îi povesteam despre bătrânii pe care îi îngrijisem eu. Mama plângea în tăcere.

Când tata s-a stins, am plecat din nou din casa copilăriei mele. Mama m-a îmbrățișat pentru prima dată după atâția ani.
— Iartă-mă, Ana… Nu am știut cât te doare…

Acum locuiesc tot singură într-o garsonieră micuță din Iași. Îngrijesc bătrâni și le aduc alinare celor uitați de lume. Demnitatea mea nu mi-a putut-o lua nimeni — nici familia mea, nici sărăcia, nici rușinea.

Mă întreb uneori: câți dintre noi suntem judecați fără să fim ascultați? Câți dintre noi ne găsim puterea abia când nu mai avem nimic? Poate că adevărata familie e acolo unde găsești bunătate.