„Nimeni nu dă o mașină de spălat la nuntă!” – Povestea unei familii românești

— Nu pot să cred, mamă, chiar vrei să le dai o mașină de spălat la nuntă? a izbucnit Raluca, fiica mea, cu ochii mari, aproape plângând, în timp ce stătea în bucătărie, sprijinită de dulap. Era o seară de vară, cu miros de busuioc și roșii coapte, iar eu tocmai scosesem din dulap cutia mare, frumos împachetată, pe care o pregătisem pentru ea și Vlad.

— Raluca, dragă, e ceva practic, ceva de care au nevoie. Știi bine că apartamentul lor e gol, abia s-au mutat, am zis eu, încercând să-mi ascund emoția. Dar nu era doar despre electrocasnice. Era despre felul în care am crescut-o, despre tot ce am pus deoparte, despre sacrificiile făcute ca să-i fie bine.

Vlad, viitorul meu ginere, a intrat în cameră cu pași apăsați, cu o privire pe care nu o mai văzusem la el. — Nu se face, doamnă Leah, nimeni nu dă așa ceva la nuntă. E lipsă de respect. Oamenii normali dau bani, nu frigidere sau mașini de spălat. Așa e civilizat, a spus el, aproape șoptit, dar cu o hotărâre care m-a lovit direct în piept.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe scaun, cu mâinile tremurânde, și am privit la cutia aceea mare, care pentru mine însemna mai mult decât un simplu obiect. Era simbolul grijii mele, al dragostei de mamă, al tuturor anilor în care am strâns bani din puținul nostru, doar ca să nu le lipsească nimic.

— Vlad, nu e vorba de bani. E vorba de familie, de tradiție. Așa am făcut și eu când m-am măritat cu tatăl Ralucăi. Mama mi-a dat oale, tata mi-a adus un aragaz. Așa se face la noi, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

— Dar nu mai suntem în anii ’80, doamnă Leah! Acum lumea vrea altceva. Nu vreau să ne facem de râs la nuntă, să râdă lumea de noi că am primit electrocasnice, a răspuns Vlad, ridicând din umeri, cu un aer de superioritate care m-a făcut să mă simt mică, neînsemnată.

Raluca s-a uitat la mine, cu ochii umezi. — Mamă, te rog, nu vreau să ne certăm. Dar Vlad are dreptate, lumea o să vorbească. Poate ar fi mai bine să ne dai bani, să ne luăm noi ce vrem.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toate amintirile mele, toate poveștile de familie, toate serile în care visam la ziua asta, s-au năruit într-o clipă. Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi, și am privit spre blocurile gri, unde fiecare familie avea povestea ei, cu bune și cu rele.

Mi-am amintit de mama mea, cum a plâns când mi-a dat zestrea, cum a strâns fiecare leu, fiecare prosop, fiecare farfurie. Pentru ea, darul de nuntă era un legământ, o punte între generații. Și acum, totul părea că nu mai contează.

Seara aceea a trecut greu. Raluca a plecat supărată, Vlad nici nu s-a uitat la mine când a ieșit pe ușă. Am rămas singură, cu cutia aceea mare, pe care nu mai aveam curaj să o deschid. Soțul meu, Ion, a venit târziu acasă, obosit de la muncă. Când i-am povestit, a oftat adânc.

— Leah, copiii ăștia nu mai sunt ca noi. Nu mai înțeleg ce înseamnă să dăruiești din suflet. Pentru ei, totul e despre aparențe, despre ce zice lumea. Dar să nu te superi, dragă, că ai făcut tot ce ai putut, mi-a spus el, mângâindu-mă pe umăr.

Nunta a venit repede. Sala era plină, muzica răsuna, iar eu încercam să zâmbesc, să nu las pe nimeni să vadă cât de tare mă doare. Am pus plicul cu bani în cutia de la intrare, ca toți ceilalți. Mașina de spălat a rămas acasă, în debara, acoperită cu o pătură veche.

După nuntă, Raluca a venit la noi, singură. Avea ochii roșii, obosiți. — Mamă, îmi pare rău. Poate am fost prea dură. Dar Vlad… el nu înțelege. Vrea să fie totul perfect, să nu ne facem de râs. Dar eu știu cât ai muncit pentru darul ăla. Și știu că ai făcut-o din dragoste.

Am îmbrățișat-o strâns, cu lacrimi în ochi. — Raluca, tot ce am făcut, am făcut pentru tine. Poate nu mai e la modă să dăruiești electrocasnice, dar pentru mine contează sufletul, nu moda. Să nu uiți niciodată asta.

Anii au trecut. Raluca și Vlad s-au mutat la casa lor, au avut un băiețel, Andrei. Într-o zi, când au venit în vizită, Raluca mi-a spus, zâmbind trist:

— Mamă, știi ce? Mașina noastră de spălat s-a stricat. Îți mai amintești de cutia aia mare?

Am zâmbit, cu inima plină de emoție. — Da, dragă, e încă aici. Dacă vrei, e a voastră.

A luat-o acasă, iar când m-a sunat să-mi spună că funcționează perfect, am simțit că, într-un fel, am câștigat o mică bătălie cu timpul. Poate că nu mai suntem ca pe vremuri, poate că lumea se schimbă, dar dragostea de mamă rămâne aceeași.

Mă întreb adesea: oare când am început să ne rușinăm de gesturile simple, de lucrurile făcute din suflet? Oare chiar contează atât de mult ce spune lumea, sau ar trebui să ne ascultăm mai mult inimile? Voi ce credeți?