Niciodată nu m-am gândit că vizitele familiei pot fi atât de obositoare. Nu mai vreau să vină, mai ales nepotul meu.

— Mamă, iar vine sora ta cu Vlad! Ai pregătit totul?
Vocea fiicei mele, Irina, răsună din bucătărie, unde tocmai termina de spălat vasele. Eu, cu mâinile crăpate de la apă rece și de la muncă, mă uitam pe fereastră la curtea plină de noroi. Era început de martie, iar zăpada se topea, lăsând în urmă bălți și un miros greu de pământ reavăn. În fiecare an, când venea vremea asta, mă simțeam mai bătrână cu zece ani, dar vizitele familiei mă storceau de orice urmă de energie.

— Am pregătit, Irina, dar nu știu cât o să rezist azi. Iar trebuie să scot borcanele din beci, să aduc apă de la fântână, să hrănesc găinile și să aprind focul în sobă. Și Vlad… Vlad iar o să răstoarne totul prin curte, o să alerge după pisici și o să strige cât îl țin plămânii.

Irina oftează și mă privește cu milă. Știe cât de mult mă consum. Dar ce să fac? Sora mea, Mariana, vine rar, iar când vine, parcă vine cu tot satul după ea. Vlad, nepotul meu de 9 ani, e un copil energic, dar nu are nicio limită. De fiecare dată când pleacă, rămân cu casa răvășită, animalele speriate și sufletul golit.

În timp ce mă chinuiam să scot borcanele grele din beci, am auzit poarta scârțâind. Inima mi-a tresărit. Erau ei. Mariana, cu vocea ei puternică, și Vlad, care deja se avânta spre cotețul găinilor.

— Mătușă, unde e cocoșul ăla mare? Vreau să-l prind!
— Vlad, lasă animalele în pace! strig eu, dar el nici nu mă aude. Mariana râde, ca și cum totul ar fi o glumă.

— Lasă-l, soră, e copil! Să se joace, că la bloc nu are unde!
— Da, dar aici nu e loc de joacă, e gospodărie! răspund, simțind cum mi se urcă sângele la cap.

Irina încearcă să-l oprească pe Vlad, dar băiatul e deja cu mâinile pline de pene, iar găinile cotcodăcesc speriate. Mariana se așază la masă, fără să mă ajute cu nimic. Mă uit la ea și nu-mi vine să cred cât de diferite am ajuns. Eu, mereu cu grijile pe cap, ea, mereu cu zâmbetul pe buze, de parcă viața ar fi doar o vacanță.

— Soră, ai făcut plăcinta aia cu mere? Vlad a zis că vrea două bucăți!
— Am făcut, dar nu știu dacă mai apucă să mănânce, dacă tot aleargă prin curte, răspund, încercând să-mi ascund iritarea.

Mă simt ca o slujnică în propria casă. Trebuie să aduc apă de la fântână, să încălzesc soba, să pun masa, să strâng după ei. Nimeni nu mă întreabă dacă pot, dacă mă doare spatele sau dacă am chef. Sunt doar „mamaia” care trebuie să fie mereu disponibilă.

După masă, Vlad varsă compotul pe masă, apoi fuge să se dea pe leagănul vechi din nuc. Mariana râde iar, spunând că „așa sunt copiii”. Eu strâng masa, cu lacrimi în ochi. Irina mă ajută, dar văd că și ea e obosită. În bucătărie miroase a lemn ars și a mâncare caldă, dar mie mi-e frig în suflet.

— Mamă, de ce nu le spui să nu mai vină așa des? mă întreabă Irina, șoptit.
— Cum să le spun? E sora mea… și Vlad e tot sânge din sângele meu.
— Dar nu vezi că te storc de puteri? Nici măcar nu te ajută, doar cer și cer…

Mă uit la Irina și simt că are dreptate. Dar cum să refuz familia? Cum să spun „nu mai veniți”, când toată viața am fost învățată să fiu gazdă bună, să nu las pe nimeni să plece flămând sau supărat?

Seara, după ce au plecat, casa era ca după război. Găinile nu mai voiau să iasă din coteț, pisica se ascunsese sub pat, iar eu abia mă țineam pe picioare. Irina a strâns resturile de mâncare, iar eu am stat pe scaun, cu mâinile în poală, privind la focul care se stingea încet în sobă.

— Mamă, nu mai poți așa. Trebuie să faci ceva.
— Ce să fac, Irina? Să-mi alung familia? Să rămân singură?

Noaptea, nu am putut dormi. Mă gândeam la copilăria mea, când casa bunicilor era mereu plină de nepoți, de râsete, de viață. Dar atunci, toți ajutam, toți munceam. Acum, parcă sunt doar eu și restul vin să se servească. Mă simt folosită, dar și vinovată că gândesc așa.

A doua zi, Mariana m-a sunat să-mi spună că Vlad a uitat jucăria preferată la mine și că o să treacă iar să o ia. Am simțit un nod în gât. Nu mai voiam să-i văd. Nu mai voiam să aud gălăgie, să strâng după ei, să mă simt invizibilă.

Când au venit, Vlad a intrat direct în cameră, a luat jucăria și a plecat fără să spună „mulțumesc”. Mariana mi-a zâmbit, dar eu nu am mai putut să-i răspund la fel. Am simțit că ceva s-a rupt în mine.

— Soră, ce ai? Pari supărată.
— Sunt doar obosită, Mariana. Foarte obosită.
— Lasă, că vine primăvara și o să-ți treacă.

Dar nu era doar oboseala. Era tristețea că nu mai simțeam bucurie când venea familia. Era frustrarea că nu mă vedeau, nu mă ascultau, nu mă ajutau. Era dorința de liniște, de respect, de înțelegere.

După ce au plecat, am stat mult pe bancă, în curte, privind la norii care se adunau deasupra satului. M-am întrebat dacă nu cumva a venit timpul să spun „ajunge”. Să-mi cer dreptul la liniște, la respect, la odihnă. Să nu mai fiu doar gazda care muncește pentru toți, ci omul care are nevoie de înțelegere.

Oare e greșit să nu mai vreau să vină familia? Oare am dreptul să cer liniște, chiar dacă asta înseamnă să fiu mai singură? Voi ce ați face în locul meu?