Niciodată nu am crezut că bătrânețea mea va fi atât de singură: Povestea unui tată cu trei copii

„Tată, nu avem cum să te luăm la noi. E prea greu, știi și tu cum e cu copiii, cu serviciul… O să-ți fie mai bine aici, ai grijă medicală, ai tot ce-ți trebuie.” Cuvintele Anei, fiica mea cea mare, încă îmi răsună în minte ca un ecou amar. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamurile azilului ca niște degete reci. Mă uitam la ea, la ochii ei obosiți, la mâinile care nu mai știau să mă mângâie, și simțeam cum ceva din mine se rupe. Nu am spus nimic atunci. Am dat doar din cap, ca și cum aș fi înțeles, ca și cum aș fi acceptat. Dar în sufletul meu, totul se prăbușea.

Am fost tatăl a trei copii: Ana, Mihai și Ilinca. Am muncit o viață întreagă la fabrica de mobilă din Pitești, am ridicat o casă cu mâinile mele, am pus pe masă tot ce am putut. Maria, soția mea, a fost sufletul casei, dar boala a răpit-o prea devreme. Am rămas singur cu trei copii mici, și nu am avut timp să plâng. Trebuia să merg mai departe, să fiu și mamă, și tată. Îmi amintesc serile când îi adunam pe toți în jurul mesei, când le citeam povești sau când îi duceam la școală, chiar dacă eram rupt de oboseală. „Tata, ne citești încă o dată?” mă ruga Ilinca, cu ochii ei mari și negri. Și citeam, chiar dacă adormeam cu cartea în mână.

Anii au trecut repede. Copiii au crescut, fiecare cu drumul lui. Ana a plecat la București, s-a măritat cu un inginer și a făcut doi copii. Mihai a rămas în oraș, dar serviciul îl ținea mereu ocupat. Ilinca, mezina, a plecat în Cluj, la facultate, și de atunci parcă s-a rupt ceva între noi. La început mă sunau des, veneau acasă de sărbători, dar cu timpul vizitele s-au rărit. „Tată, nu pot să vin acum, am mult de lucru.” „Tată, copiii sunt răciți, nu pot să-i las.” „Tată, poate la Paște…” Și Paștele trecea, și Crăciunul, și eu rămâneam singur în casa mare și goală.

Când am început să mă simt rău, am încercat să nu le spun. Nu voiam să-i îngrijorez. Dar într-o zi am căzut în curte, și vecina, tanti Viorica, a sunat la ambulanță. Așa au aflat copiii. Au venit toți trei, pentru prima dată după mulți ani. M-au privit cu ochi străini, ca și cum nu mă mai recunoșteau. Au vorbit între ei, pe șoptite, iar eu îi priveam de pe margine, ca un musafir în propria viață. „Nu poate să stea singur, trebuie să facem ceva.” „Eu nu pot, am serviciu, copiii…” „Nici eu, la Cluj e prea departe…” „Poate la un azil, sunt condiții bune…”

Așa am ajuns aici, într-o cameră mică, cu două paturi și un dulap. Colegul meu de cameră, nea Sandu, nu vorbește prea mult. Stă mai mult cu ochii închiși, ca și cum ar vrea să uite unde e. În fiecare dimineață mă uit pe fereastră la ploaia care cade peste București și mă întreb unde am greșit. Am făcut tot ce am putut pentru copiii mei. Le-am dat tot, m-am sacrificat, am renunțat la visele mele pentru ca ei să aibă un viitor. Și totuși, acum sunt singur. Nu mă sună decât rar, și atunci discuțiile sunt scurte, formale. „Tată, ești bine? Ai nevoie de ceva?” „Nu, Ana, nu am nevoie de nimic. Doar de voi.” Dar nu spun asta cu voce tare. Nu vreau să-i fac să se simtă vinovați.

Uneori, noaptea, mă gândesc la Maria. Îi vorbesc în gând, îi spun cât de dor îmi e de ea, cât de greu e fără ea. „Dacă ai fi fost aici, poate copiii nu m-ar fi uitat…” Dar știu că nu e vina lor. Viața e grea, timpul nu ajunge niciodată, iar lumea s-a schimbat. Poate că nu am știut să-i țin aproape, poate că am fost prea aspru uneori, prea tăcut, prea obosit. Poate că nu am știut să le spun cât de mult îi iubesc. Dar oare nu toți părinții greșesc așa?

Într-o zi, Ilinca a venit să mă vadă. Era grăbită, cu telefonul la ureche, cu ochii mereu pe ceas. „Tată, am venit să te văd, dar nu pot sta mult. Am o ședință importantă.” Am zâmbit, i-am făcut ceai, am încercat să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine vizita ei. Dar ea era deja cu gândul în altă parte. „Tată, trebuie să plec. Te sun eu, da?” Și a plecat, lăsând în urmă miros de parfum și un gol imens.

Mă uit la ceilalți bătrâni din azil. Fiecare are povestea lui, fiecare a fost cândva cineva: un tată, o mamă, un bunic, o bunică. Acum suntem doar niște nume pe o listă, niște trupuri care așteaptă să treacă timpul. Uneori, la masă, mai schimbăm o vorbă. „Ai copii?” mă întreabă nea Sandu. „Am trei”, îi răspund. „Și vin să te vadă?” „Rar…” „Și ai fost un tată bun?” Nu știu ce să-i răspund. Am fost cât am putut de bun. Dar oare a fost destul?

Seara, când sting lumina, mă gândesc la casa mea din Pitești, la grădina cu meri, la serile când copiii alergau prin curte și râdeau. Mă gândesc la Maria, la ochii ei blânzi. Mă gândesc la mine, la omul care am fost și la omul care am ajuns. Și mă întreb: oare ce înseamnă să fii un părinte bun? Să le dai totul, sau să-i înveți să nu uite niciodată de tine?

Poate că nu am răspunsul. Poate că nimeni nu-l are. Dar vă întreb pe voi: ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați vrea să vă amintească copiii voștri? Și, mai ales, ce înseamnă, cu adevărat, să nu fii uitat?