Miracolul târziu al Anei: Povestea unei mame la 68 de ani

— Nu mai visa, Ana! Ai 45 de ani, e timpul să accepți că nu vei avea niciodată copii, mi-a spus mama într-o seară rece de noiembrie, cu vocea ei aspră, dar obosită. Stăteam la masa din bucătăria mică a apartamentului nostru din Pitești, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Tata citea ziarul, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

Am crescut într-o familie unde copiii erau considerați binecuvântarea supremă. Sora mea, Mariana, avea deja trei băieți și o fată. Eu eram „fata cu cartea”, cea care a terminat facultatea la București și s-a întors acasă cu un soț blând, dar bolnăvicios, pe nume Viorel. Ne-am dorit copii din prima zi de căsnicie. Ani la rând am mers la doctori, am făcut tratamente dureroase și costisitoare, am îndurat priviri pline de milă sau judecată la fiecare masă de Paște sau Crăciun.

— Nu ești femeie întreagă dacă nu ai copii, mi-a șoptit odată o vecină, crezând că nu o aud. Am plâns atunci în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă Viorel.

Timpul a trecut. Viorel s-a stins acum zece ani, răpus de un cancer nemilos. Am rămas singură într-un apartament prea mare și prea tăcut. Prietenele mele vorbeau despre nepoți, eu despre flori și cărți. Într-o zi, la piață, am văzut o fetiță cu părul bălai care se ținea strâns de mâna mamei ei. M-am trezit zâmbind amar. „Asta nu va fi niciodată viața mea”, mi-am spus.

Dar viața are un fel ciudat de a-ți da peste cap toate certitudinile. La 67 de ani, după o vizită la medic pentru o banală răceală, am întâlnit-o pe doamna doctor Rusu. Era tânără și plină de energie.

— Ana, ai avut vreodată un consult serios pentru infertilitate? m-a întrebat ea direct.

— La ce bun? Sunt prea bătrână pentru așa ceva…

— Știți că există tratamente noi? Femei din toată lumea au devenit mame la vârste la care altădată nici nu se gândea cineva la asta.

Am râs atunci. Dar sămânța fusese plantată. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la Viorel, la toate visele noastre spulberate. Ce-ar fi zis dacă ar fi știut că încă mai sper?

A urmat un an de investigații, drumuri la București și Cluj, discuții interminabile cu medici și psihologi. Sora mea a aflat și a venit val-vârtej la mine:

— Ești nebună? Ce vrei să dovedești? La vârsta ta?! O să râdă tot orașul!

— Nu fac asta pentru nimeni altcineva decât pentru mine, Mariana. Pentru mine și pentru Viorel.

— Dar dacă pățești ceva? Cine are grijă de copil?

— Dumnezeu știe… Dar nu pot să mor fără să încerc.

Am început tratamentul de fertilizare in vitro cu o teamă uriașă și o speranță minusculă. Zilele se scurgeau între injecții, analize și rugăciuni șoptite în fiecare seară. Vecinele au început să bârfească:

— Ai auzit? Ana s-a smintit! La vârsta ei…

Nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după mult timp simțeam că trăiesc cu adevărat.

Când am aflat că sunt însărcinată, am plâns ore întregi. M-am uitat în oglindă la chipul meu brăzdat de riduri și nu-mi venea să cred că acolo, în mine, creștea o viață.

Sarcina a fost grea. Am stat mai mult în pat, cu inima strânsă la fiecare control medical. Mariana venea zilnic să mă ajute, dar nu se putea abține:

— O să fii bunică pentru copilul tău! Cum o să-i explici când va crește?

— O să-i spun adevărul: că a fost dorit mai mult decât orice pe lume.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, am născut-o pe Maria-Elena prin cezariană. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit că timpul s-a oprit. Era micuță și fragilă, dar avea ochii lui Viorel.

Spitalul a fost plin de curioși: asistentele mă priveau ca pe o minune sau ca pe o ciudățenie. Un medic mai bătrân mi-a spus:

— Să aveți grijă… lumea nu e pregătită pentru astfel de miracole.

Acasă, vecinii mă priveau ba cu milă, ba cu invidie. Unii mă felicitau pe ascuns, alții șușoteau pe la colțuri:

— Ce-o să facă bietul copil când Ana n-o să mai fie?

Am ales să nu le răspund. M-am concentrat pe fiecare zâmbet al Mariei-Elena, pe fiecare scâncet și fiecare pas mic spre viață.

Au trecut câteva luni. Sunt obosită, uneori speriată de viitor. Dar când îmi țin fetița în brațe și îi simt respirația caldă pe obrazul meu uscat de vreme, știu că am făcut ceea ce trebuia.

Poate lumea nu va înțelege niciodată alegerea mea. Poate Maria-Elena va avea întrebări grele când va crește. Dar oare nu e mai important să-i ofer dragoste cât pot decât să trăiesc cu regretul că n-am încercat?

Mă întreb uneori: câți dintre noi renunțăm la vise doar pentru că ceilalți spun că e prea târziu? Și dacă miracolul vine tocmai atunci când nu-l mai așteptăm?