„Mihai, vei avea o casă. Dar, te rog, ai grijă de sora ta bolnavă”: Ultima rugăminte a mamei mele

„Ascultă-mă, Mihai…” vocea mamei era abia o șoaptă, ca o frunză uscată care se rupe de ram. Mă aplecam peste patul ei, încercând să-i prind fiecare cuvânt, de parcă fiecare silabă ar fi putut să-i prelungească viața. Camera mirosea a medicamente și a ceai de tei, iar lumina slabă a serii se strecura printre perdelele vechi, desenând umbre pe chipul ei tras. Nu mai era femeia aceea puternică, cu ochii vii și râsul molipsitor, care mă certa când veneam murdar de la fotbal sau care o certa pe Irina când uita să-și ia pastilele. Acum era doar o umbră, iar eu, la 19 ani, mă simțeam mai mic ca niciodată.

„Mihai, te rog, nu o lăsa pe Irina singură… Ea nu e ca ceilalți. Are nevoie de tine.” Am simțit cum mi se strânge inima. Irina, sora mea mai mică, avea epilepsie de când era copil. Crizele ei veneau pe neașteptate, ca niște furtuni care spulberau orice urmă de liniște. Tata ne-a părăsit când eu aveam 12 ani, iar Irina doar 7. De atunci, mama a fost totul pentru noi. Acum, când boala o măcina, simțeam că lumea mea se prăbușește.

„Promit, mamă”, am spus, deși vocea mi se frângea. Nu știam cum voi face față. Aveam planuri, visam să plec la facultate la Cluj, să scap de sărăcia din satul nostru de lângă Bistrița. Dar promisiunea făcută mamei era ca o piatră legată de gâtul meu.

După înmormântare, casa a devenit tăcută. Vecinii au venit cu colaci și vorbe de mângâiere, dar după câteva zile au dispărut, fiecare cu grijile lui. Irina stătea mai mult în camera ei, desenând fluturi pe caietele vechi. Uneori, o auzeam plângând noaptea. Alteori, o găseam privind pe geam, cu ochii pierduți. „Mihai, când vine mama acasă?” mă întreba, iar eu nu găseam niciodată cuvintele potrivite.

Într-o seară, când mă întorceam de la magazinul din sat, am găsit-o pe Irina întinsă pe podea, tremurând, cu spume la gură. Am strigat după ajutor, dar nimeni nu a venit. Am ridicat-o în brațe, am pus-o pe pat și am stat lângă ea până s-a liniștit. Atunci am înțeles ce înseamnă cu adevărat responsabilitatea. Nu era doar o promisiune făcută pe patul de moarte al mamei, era o luptă zilnică, cu frică, neputință și oboseală.

Au trecut luni. Am renunțat la facultate. Am început să lucrez cu ziua la pădure, la Ion al lui Vasile, care avea nevoie de tineri puternici să care lemne. Banii abia ne ajungeau de mâncare și medicamente. Uneori, mă uitam la Irina și mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să o duc la un centru special, dar îmi aminteam de ochii mamei, de rugămintea ei. „Nu o lăsa singură…”

Într-o zi, când credeam că nu mai pot, am primit o scrisoare de la unchiul meu din București. „Mihai, vino cu Irina la noi. O să vă ajutăm cum putem.” Am stat toată noaptea pe gânduri. Dacă plecam, lăsam în urmă tot ce cunoșteam. Dacă rămâneam, riscam să nu mai pot avea grijă de Irina. A doua zi, am făcut bagajele. Irina m-a întrebat: „Mihai, unde mergem?” Am zâmbit, deși simțeam că mă sfâșii pe dinăuntru. „Unde o să fie mai bine pentru noi, Irina.”

Bucureștiul era un alt univers. Blocuri gri, oameni grăbiți, zgomot, miros de benzină. Unchiul meu, Gheorghe, ne-a primit cu brațele deschise, dar soția lui, tanti Mariana, nu era la fel de încântată. „Nu putem să-i ținem pe cap la nesfârșit, Ghiță”, îi șoptea ea, crezând că nu o aud. Irina simțea tensiunea și se retrăgea tot mai mult în lumea ei. Într-o seară, a avut o criză chiar la masă. Tanti Mariana a țipat, farfuria s-a spart, iar unchiul Gheorghe a încercat să o liniștească. „Nu e vina ei”, am spus, dar nimeni nu părea să mă asculte.

Am început să caut de lucru. Am găsit un post de paznic la un depozit, pe ture de noapte. Ziua aveam grijă de Irina, noaptea lucram. Eram mereu obosit, nervos, simțeam că mă sufoc. Într-o zi, tanti Mariana mi-a spus direct: „Mihai, nu mai putem. Irina are nevoie de ajutor specializat. Nu e viață nici pentru ea, nici pentru tine.” Am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. Ce fel de frate eram dacă o abandonam?

Am început să caut soluții. Am vorbit cu un psiholog, cu un asistent social. Toți îmi spuneau același lucru: „Nu poți să faci totul singur. Nu ești vinovat dacă ceri ajutor.” Dar vinovăția mă rodea. Într-o zi, Irina a venit la mine cu un desen: era ea, eu și mama, ținându-ne de mână sub un copac înflorit. „Mihai, mama ne vede de acolo, nu?” m-a întrebat. Am înghițit în sec. „Da, Irina. Și cred că e mândră de noi.”

Am decis, cu inima grea, să o duc pe Irina la un centru specializat, unde putea primi îngrijire și terapie. Am vizitat-o zilnic, i-am adus cărți, i-am citit povești. La început, mă ura. Plângea, mă ruga să o iau acasă. Dar cu timpul, s-a obișnuit. A început să zâmbească din nou, să deseneze, să vorbească cu ceilalți copii. Eu am continuat să muncesc, să trimit bani, să sper că într-o zi vom putea fi din nou împreună, acasă.

Sunt nopți când mă întreb dacă am făcut bine. Dacă mama ar fi fost mândră de mine sau m-ar fi judecat. Dar știu că am făcut tot ce am putut. Poate că viața nu e niciodată așa cum ne-o dorim, dar dragostea pentru cei dragi ne dă puterea să mergem mai departe.

Oare câți dintre voi ați fi făcut altfel? Ce ați fi ales între visurile voastre și promisiunea făcută unei mame pe patul de moarte?