„Mi-e teamă că o voi pierde pe nepoata mea. Cum poate o mamă să iubească un copil și să-l respingă pe celălalt?”

— Bunico, de ce nu mă iubește mama la fel ca pe Ilinca? vocea Sofiei răsună stins, aproape șoptit, în timp ce-și strângea genunchii la piept pe canapeaua veche din sufrageria mea. Mă uit la ea, la ochii ei mari, triști, și simt cum mă strânge inima. Are doar doisprezece ani, dar poartă pe umeri o povară pe care niciun copil n-ar trebui s-o cunoască.

Nu știu ce să-i răspund. Îmi trec mâna prin părul ei castaniu, moale, și încerc să-i zâmbesc, dar știu că nu o pot minți. Și nici nu pot să-i spun adevărul crud, acela că uneori, chiar și mamele greșesc. Că uneori, dragostea lor nu e împărțită egal, iar copiii simt asta mai tare decât orice altceva.

Totul a început după ce Laura, fiica mea, a născut-o pe Ilinca, la șase ani după Sofia. Laura a fost mereu o femeie ambițioasă, cu visuri mari, mereu atentă la imaginea ei, la ce spune lumea. S-a măritat cu Vlad, un bărbat serios, sportiv, dintr-o familie bună, așa cum și-a dorit. Când s-a născut Sofia, părea că totul e perfect. Dar după venirea pe lume a Ilincăi, parcă s-a schimbat ceva în Laura. A început să o răsfețe pe cea mică, să-i cumpere haine scumpe, să o laude la toată lumea, în timp ce Sofia era mereu certată, mereu pusă la colț pentru orice greșeală măruntă.

— Sofia, de ce nu poți fi și tu ca Ilinca? Uite ce frumos a desenat ea, tu de ce nu poți? o aud pe Laura, vocea ei rece, aproape tăioasă, răsunând în bucătăria lor luminoasă, în timp ce Sofia își ascunde desenul sub masă, rușinată.

Am încercat de nenumărate ori să vorbesc cu Laura. Să-i spun că nu e corect, că Sofia suferă, că se stinge pe zi ce trece. Dar Laura ridică din umeri, îmi spune că exagerez, că Sofia e prea sensibilă, că trebuie să se obișnuiască cu viața. Vlad, ginerele meu, tace. Îl văd că suferă și el, dar nu are curaj să-i spună Laurei nimic. În casa lor, cuvântul Laurei e lege.

Într-o seară, după ce am stat cu fetele cât Laura și Vlad au fost la un eveniment, am găsit-o pe Sofia plângând în baie. Avea ochii roșii, obrajii umezi. M-am așezat lângă ea, pe gresia rece, și am luat-o în brațe.

— Bunico, dacă aș dispărea, crezi că ar observa cineva? a șoptit ea, iar cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac.

Am simțit atunci că trebuie să fac ceva. Să nu o las să se piardă, să nu o las să creadă că nu contează. Am început să o chem mai des la mine, să o ascult, să-i spun cât de mult o iubesc. Dar nu pot umple golul lăsat de propria ei mamă.

Într-o zi, când am mers să le iau de la școală, am văzut-o pe Ilinca alergând spre Laura, care o aștepta la poartă. S-au îmbrățișat, au râs, iar Sofia a rămas în urmă, privind în pământ. Am mers lângă ea și i-am luat ghiozdanul greu.

— Hai acasă la mine, i-am spus. Facem clătite, cum îți plac ție.

A zâmbit puțin, dar zâmbetul ei era trist, ca și cum ar fi știut că bucuria nu ține mult.

Seara, când am dus-o înapoi acasă, Laura m-a întâmpinat cu o privire rece.

— Mama, nu mai răsfăța copilul. Trebuie să învețe să fie puternică. Nu-i face niciun bine dacă o cocoloșești.

— Laura, nu vezi că suferă? Nu vezi că se stinge pe zi ce trece? am izbucnit eu, cu voce tremurată.

— Exagerezi, mama. Sofia e doar geloasă. Ilinca e mai mică, are nevoie de mai multă atenție. O să-i treacă, mi-a răspuns Laura, întorcându-mi spatele.

În acea noapte, nu am putut dormi. Mă gândeam la Sofia, la ochii ei triști, la felul în care se străduiește să fie văzută, să fie iubită. Mă gândeam la Laura, la cum a devenit atât de rece, atât de distantă față de propriul ei copil. Unde am greșit ca mamă? Ce am făcut greșit de nu am reușit să-i arăt Laurei cât de important e să-ți iubești copiii la fel?

Timpul a trecut, iar Sofia a devenit tot mai retrasă. Notele ei au scăzut, nu mai voia să iasă cu prietenii, nu mai zâmbea. Am început să mă tem că o pierd. Am încercat să vorbesc cu Vlad, dar el doar a oftat și mi-a spus că nu vrea să se certe cu Laura, că nu știe ce să facă.

Într-o zi, am găsit în camera Sofiei un jurnal. Nu voiam să-l citesc, dar ceva m-a împins să o fac. Am citit pagini întregi pline de durere, de întrebări fără răspuns, de dorința de a fi văzută, de a fi iubită. „De ce nu mă vrea mama? Ce are Ilinca și eu nu am? Dacă aș dispărea, ar fi cineva trist?”

Am plâns în tăcere, cu jurnalul strâns la piept. Mi-am dat seama că nu mai pot aștepta. Am decis să o iau pe Sofia la mine pentru o vreme, să-i dau spațiu să respire, să se simtă iubită. Când i-am spus Laurei, a izbucnit:

— Vrei să-mi iei copilul? Vrei să mă faci să par o mamă rea?

— Laura, nu e vorba despre tine. E vorba despre Sofia. Are nevoie de mine. Are nevoie să știe că e iubită, că e importantă.

— Fă cum vrei, a spus Laura, cu o răceală care m-a îngrozit. Dar să nu vii să-mi spui că nu ți-am zis că exagerezi.

Sofia a venit la mine. Primele zile a fost tăcută, retrasă, dar încet-încet a început să se deschidă. Am mers împreună la teatru, am gătit, am râs, am plâns. Încerc să-i arăt că viața poate fi frumoasă, că merită să fie iubită. Dar rana e adâncă și nu știu dacă va trece vreodată.

Uneori, noaptea, o aud plângând în somn. Mă așez lângă ea și îi șoptesc că sunt aici, că nu o voi lăsa niciodată. Dar mă întreb, cu teamă: oare va reuși vreodată să se vindece? Oare Laura va înțelege vreodată cât rău i-a făcut? Și, mai ales, câți copii ca Sofia mai există, nevăzuți, neauziți, în propriile lor familii?