Mi-au luat copilul la spital, iar poliția m-a oprit la ușă… Dar zâmbetul soțului meu m-a îngrozit mai tare decât orice

— Nu! Lăsați-mă să intru! E copilul meu! am țipat, încercând să mă smulg din strânsoarea polițistului care mă ținea de braț. În jurul meu, coridorul rece al spitalului răsuna de pași grăbiți și voci precipitate. Mirosea a dezinfectant și a panică. Dincolo de ușile de sticlă, îl vedeam pe Vlad, fiul meu de nouă ani, întins pe targă, cu fața palidă și ochii închiși. Inima mi se frângea cu fiecare secundă în care nu puteam ajunge la el.

— Doamnă, vă rog, trebuie să rămâneți aici! a spus polițistul, cu o voce fermă, dar nu lipsită de compasiune. — Medicul va veni să vă explice totul.

Nu înțelegeam nimic. Cu doar o oră înainte, eram acasă, pregăteam cina, iar Vlad se juca cu mașinuțele lui preferate. Soțul meu, Radu, stătea la calculator, ca de obicei, cu fața încruntată în ecran. Totul părea normal, sau cel puțin normalul nostru, plin de tăceri apăsătoare și priviri pe furiș. Dar apoi, un țipăt ascuțit din camera lui Vlad a spart liniștea. Am fugit într-acolo și l-am găsit prăbușit pe podea, tremurând, cu buzele vinete.

— Radu, sună la salvare! am strigat, dar el a rămas o clipă nemișcat, privind la Vlad cu o expresie pe care nu am putut-o descifra. Apoi, aproape fără grabă, a luat telefonul și a format numărul. Mi s-a părut ciudat, dar nu am avut timp să mă gândesc prea mult. Tot ce conta era să-l salvez pe Vlad.

Acum, la spital, mă simțeam ca într-un vis urât. Ușile s-au deschis brusc și a apărut Radu. Mergea încet, cu mâinile în buzunare, și avea pe față un zâmbet ciudat, rece, care mi-a dat fiori. Nu era zâmbetul unui tată îngrijorat, ci al unui om care știe ceva ce eu nu știu. M-a privit direct în ochi și, pentru o clipă, am simțit că nu-l mai cunosc.

— Ce-ai făcut? am șoptit, dar el a trecut pe lângă mine fără să răspundă, lăsând în urmă un miros de parfum scump și de mister. Polițistul m-a lăsat să intru abia după ce Radu a ieșit. Am alergat la Vlad, care era deja conectat la perfuzii, cu un medic lângă el.

— Doamnă, fiul dumneavoastră a ingerat o substanță toxică. Încercăm să-l stabilizăm, dar trebuie să ne spuneți ce ați avut în casă, orice medicamente, substanțe de curățenie…

Am început să plâng, încercând să-mi amintesc fiecare detaliu. Nu aveam nimic periculos la îndemâna lui Vlad, eram mereu atentă. Dar, în timp ce vorbeam cu medicul, privirea mi-a căzut pe Radu, care stătea la capătul coridorului, privind la telefon și zâmbind aceluiași zâmbet straniu.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Vlad a rămas internat, iar eu și Radu ne-am întors acasă. În mașină, tăcerea era apăsătoare. Am încercat să-l întreb ce s-a întâmplat, dar el a răspuns sec:

— Poate ar trebui să fii mai atentă cu ce lași prin casă.

— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Nimic, doar că un copil nu ajunge la spital din senin, nu? a spus el, privind pe geam, cu același zâmbet rece.

Ajunși acasă, am început să caut prin dulapuri, să verific fiecare sticlă, fiecare cutie de medicamente. Nimic nu lipsea, nimic nu era deschis. În acea noapte, nu am dormit deloc. Mă uitam la Radu, care dormea liniștit, și mă întrebam cine este bărbatul de lângă mine. De când se răcise atât de mult? De când nu mai era tatăl grijuliu pe care îl știam?

Dimineața, am primit un telefon de la spital. Vlad era stabil, dar medicii voiau să vorbească cu mine. Am plecat singură, lăsându-l pe Radu acasă. La spital, medicul m-a privit cu seriozitate:

— Doamnă, am găsit urme de substanță toxică în organismul copilului. Nu este ceva ce se găsește ușor. Ați avut conflicte în familie? Cine mai locuiește cu dumneavoastră?

Am simțit cum mi se taie respirația. Nu voiam să cred ceea ce sugera medicul. Dar, în același timp, nu puteam să nu mă gândesc la zâmbetul lui Radu, la răceala din ochii lui, la modul în care a reacționat când Vlad a căzut la pământ.

Când m-am întors acasă, l-am găsit pe Radu la masă, citind ziarul. M-am așezat în fața lui și am încercat să-l privesc în ochi.

— Radu, ce s-a întâmplat cu adevărat ieri? am întrebat, cu voce tremurată.

El a ridicat privirea, calm, și a spus:

— Poate că ar trebui să te gândești la ce fel de mamă ești. Poate că nu ești atât de atentă pe cât crezi.

— Nu încerca să arunci vina pe mine! am izbucnit. — Dacă știi ceva, spune-mi!

Radu a zâmbit din nou, acel zâmbet care mă făcea să tremur.

— Poate că unele lucruri ar trebui să rămână nespuse, a spus el, ridicându-se de la masă și ieșind din cameră.

În zilele care au urmat, am început să observ lucruri ciudate. Radu era tot mai distant, vorbea la telefon pe ascuns, primea mesaje pe care le ștergea imediat. Am găsit într-o zi, ascunsă în sertarul lui, o sticluță cu un lichid ciudat, fără etichetă. Am dus-o la poliție, iar ancheta a început să prindă contur. Totul părea să indice că Radu ar fi putut să-i facă rău lui Vlad. Dar de ce? Ce fel de om devenise soțul meu?

Când poliția a venit să-l ia la audieri, Radu nu a protestat. S-a uitat la mine cu același zâmbet rece și a spus:

— Poate că, uneori, familia nu e ceea ce pare.

Acum, Vlad este bine, dar viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Mă uit la fiul meu și mă întreb: cum am putut să nu văd semnele? Cum am ajuns să trăiesc lângă un om pe care nu-l mai recunosc?

Oare câți dintre noi trăim lângă străini, fără să știm ce se ascunde în spatele unui zâmbet? Voi ați simțit vreodată că viața voastră poate să se schimbe într-o clipă, din cauza celui pe care îl iubiți cel mai mult?