Mi-am dat casa pentru copiii mei – acum mă simt uitdată din viața lor

— Nu mai pot, Andreea! Nu mai pot să stau aici, în cutia asta de chibrituri! Ți-am dat tot ce am avut, iar acum nici măcar nu mă mai suni, spuse vocea mea tremurândă la telefon, în timp ce priveam pereții reci ai garsonierei din Drumul Taberei.

Andreea a tăcut. Am auzit doar un oftat scurt, apoi vocea ei, grăbită:
— Mamă, am o ședință. Vorbim mai târziu, da?

Telefonul s-a închis. Am rămas cu receptorul la ureche, cu ochii umezi și cu inima strânsă. M-am uitat în jur: o masă mică, două scaune vechi, un pat îngust și dulapul pe care l-am adus din apartamentul meu mare de pe Șoseaua Iancului. Acolo am crescut-o pe Andreea și pe fratele ei, Vlad. Acolo am sărbătorit Crăciunuri, zile de naștere, acolo am plâns și am râs împreună. Acum, tot ce mi-a rămas e o cutie mică și rece și niște amintiri care mă dor.

Totul a început acum trei ani. Vlad tocmai se căsătorise cu Irina și nu aveau bani pentru avansul la un apartament. Andreea divorțase și rămăsese cu fetița ei, Mara, într-o chirie scumpă. Eu tocmai ieșisem la pensie și mă gândeam că poate e timpul să mă bucur puțin de liniște. Dar când i-am văzut cât sunt de apăsați de griji, n-am putut să stau deoparte.

— Mamă, nu știu ce să facem… Nu ne ajung banii nici pentru chirie, nici pentru grădiniță… mi-a spus Andreea într-o seară, cu ochii roșii de plâns.

— Mariana, dacă ai putea să ne ajuți măcar cu avansul… a adăugat Vlad, evitându-mi privirea.

Am stat nopți întregi gândindu-mă ce să fac. Apartamentul meu era singura mea siguranță. Dar cum puteam să-i las pe copiii mei să se chinuie? Am decis să-l vând și să-mi cumpăr o garsonieră modestă. Cu banii rămași le-am dat fiecăruia cât aveau nevoie ca să-și cumpere propriile case.

La început au fost recunoscători. M-au ajutat cu mutatul, au venit la mine cu mâncare gătită, m-au sunat des. Dar încet-încet, vizitele s-au rărit. Vlad era mereu ocupat cu serviciul și cu băiețelul lui mic. Andreea avea grijile ei cu Mara și cu noul job. Eu am rămas tot mai singură.

Într-o duminică friguroasă de februarie, m-am hotărât să merg neanunțată la Andreea. Am cumpărat prăjituri de la cofetăria din colț și am urcat cele patru etaje până la apartamentul ei nou.

— Mamă?! Ce surpriză! a zis Andreea, dar vocea ei nu părea chiar bucuroasă.

Mara s-a bucurat cel mai mult:
— Bunica! Ai venit! Hai să ne jucăm!

Am stat două ore. Am povestit puțin, dar Andreea era mereu cu ochii pe telefon sau pe ceas. La plecare mi-a spus:
— Să mă anunți data viitoare când vrei să vii… E cam haos aici.

M-am simțit ca un musafir nedorit în casa copilului meu. Am coborât scările încet, cu sufletul greu.

Cu Vlad era și mai greu. Irina nu mă suporta prea tare; mereu găsea motive să nu mă invite la ei. Când îl sunam pe Vlad, răspundea scurt:
— Mamă, sunt la muncă… Te sun eu mai târziu.

Dar „mai târziu” nu venea niciodată.

Seara stau singură în garsoniera mea mică și ascult radioul vechi pe care l-am păstrat din apartamentul mare. Uneori privesc pozele cu copiii mei mici și mă întreb unde am greșit. Oare i-am sufocat? Oare i-am făcut prea dependenți? Sau poate acum că au tot ce le trebuie, nu mai au nevoie de mine?

Vecina mea de palier, tanti Lenuța, mă întreabă mereu:
— Da’ copiii tăi nu vin niciodată pe la tine?

Zâmbesc amar:
— Sunt ocupați…

Într-o zi m-a sunat Mara:
— Bunica, vii la serbare la școală?

Am simțit un fior de bucurie. M-am pregătit ca pentru o nuntă: mi-am pus rochia cea bună și am cumpărat flori. La serbare, Andreea abia m-a băgat în seamă; vorbea cu alte mame despre vacanțe și planuri. Eu stăteam într-un colț și o priveam pe Mara cum cânta pe scenă.

După serbare am încercat să vorbesc cu Andreea:
— Mi-a fost dor de tine…

Ea a oftat:
— Mamă, știi că te iubim, dar avem atâtea pe cap…

Am plecat acasă cu florile ofilite în brațe.

Într-o seară ploioasă de aprilie am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, poți să ne împrumuți niște bani până la salariu?”

Am plâns toată noaptea. Nu mai aveam ce să le dau. Nici bani, nici timp, nici suflet.

M-am gândit să le scriu o scrisoare în care să le spun tot ce simt: că mi-e dor de ei, că mi-e teamă că voi muri singură într-o garsonieră uitată de lume. Dar n-am avut curaj.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost. Dacă dragostea de mamă e doar despre a da fără să ceri nimic înapoi sau dacă meritam și eu un pic de recunoștință.

Poate că mulți părinți ajung ca mine: dăruiți până la ultima suflare și apoi uitați într-un colț al vieții copiilor lor.

Mă uit pe fereastră la blocurile gri și mă întreb: Oare copiii mei vor înțelege vreodată cât am renunțat pentru ei? Sau e destinul fiecărei mame să devină invizibilă atunci când nu mai are nimic material de oferit?