„Mereu am fost acolo pentru tine, dar tu unde ești acum?”

— Mamă, nu am acum timp pentru asta, îmi pare rău! vocea Irinei răsună în telefon, tăioasă, grăbită, ca și cum aș fi sunat-o să-i cer bani, nu să-i spun că nu mă pot ridica din pat de două zile.

Stau pe marginea patului, cu telefonul în mână, și simt cum mi se strânge inima. Mă uit la poza cu nepoții de pe noptieră. Zâmbesc larg, cu obrajii roșii de la alergat prin parc. Eu i-am dus acolo, eu am stat cu ei când Irina era la serviciu sau la cursuri. Eu le-am făcut supă când erau bolnavi, eu le-am cusut costume pentru serbări. Eu am fost acolo mereu. Pentru toți.

— Irina, nu vreau să te deranjez, dar nu pot să mă ridic din pat. Am febră mare și mă doare tot corpul. Poți să vii măcar azi după serviciu? încerc să-mi țin vocea calmă, să nu par disperată.

— Mamă, ți-am zis… E perioada asta nebună la birou, copiii au teme, Vlad e plecat cu serviciul. Nu am spațiu pentru încă o grijă acum. Poate mâine… sau poți să suni pe cineva să te ajute? Am o întâlnire, trebuie să închid.

Telefonul se închide brusc. Rămân cu mâna întinsă în aer, ca și cum aș mai putea prinde ceva din vocea ei. O lacrimă mi se prelinge pe obraz. Nu plâng ușor, dar azi simt că totul s-a rupt în mine.

Mă gândesc la toate zilele în care am alergat după ea prin curte când era mică, la serile în care îi citeam povești până adormea cu capul pe pieptul meu. La adolescența ei rebelă, când venea acasă plângând și eu îi țineam părul când vomita de la prea multă supărare sau de la prima țigară fumată pe ascuns. La facultate, când i-am trimis pachete cu zacuscă și plăcinte calde, ca să nu-i fie dor de casă.

Când a născut primul copil, eram acolo din prima zi. Am stat nopți întregi cu nepotul în brațe ca ea să poată dormi două ore legate. Am gătit, am făcut curat, am spălat hainele mici și le-am întins la uscat pe balconul lor îngust din Drumul Taberei. Nu m-am plâns niciodată.

— Mamă, te iubesc! Nu știu ce m-aș face fără tine! îmi spunea Irina atunci când îi aduceam ciorbă caldă sau îi făceam cumpărăturile.

Acum nu mai are spațiu pentru mine.

În ziua următoare încerc să mă ridic din pat. Mă clatin, amețesc și cad în genunchi lângă pat. Mâinile îmi tremură când încerc să mă sprijin de marginea noptierei. Sun la vecina mea, doamna Viorica.

— Vai de mine, dragă Mioara! Cum să nu vin? Vin imediat! spune ea și în zece minute e la mine cu o pungă de portocale și un ceai de tei.

— Dar Irina? întreabă Viorica cu o sprânceană ridicată.

— Are mult de lucru… îi răspund încet, rușinată parcă de propria mea fiică.

Viorica oftează și mă ajută să mă așez pe canapea. Îmi pune compresă pe frunte și îmi povestește despre nepoata ei care a plecat în Germania și nu mai sună decât de Crăciun.

— Așa sunt copiii ăștia… uită repede cine i-a crescut. Când au nevoie de noi suntem buni, când nu… suntem povară.

Nu vreau să cred asta despre Irina. Îmi tot spun că e doar o perioadă grea pentru ea. Dar zilele trec și nu mă sună nimeni din familie. Nici măcar un mesaj scurt: „Cum te simți?”

Într-o seară aud cheia în ușă. Inima îmi sare din piept. E Irina! Intră grăbită, cu ochii în telefon.

— Mamă, am venit doar cinci minute. Trebuie să iau niște acte din sertar. Cum te simți?

— Mai bine… mint eu, doar ca să nu o fac să se simtă vinovată.

— Bine… dacă ai nevoie de ceva, sun-o pe Viorica sau pe doamna Stancu de la parter. Eu chiar nu pot acum…

O privesc cum își ia hârtiile și pleacă fără să mă îmbrățișeze măcar. Ușa se trântește încet după ea. Rămân singură cu liniștea grea a apartamentului.

În zilele următoare mă forțez să ies până la magazinul din colț. Merg încet, sprijinindu-mă de ziduri. O văd pe Irina într-o zi la supermarket cu copiii. Mă ascund după rafturi ca să nu mă vadă. Nu vreau să-i stric ziua.

Seara primesc un mesaj scurt: „Mamă, sper că ești bine.” Atât.

Încep să mă întreb dacă am greșit undeva. Dacă am dat prea mult fără să cer nimic înapoi. Dacă am crescut-o prea dependentă de ajutorul meu sau prea sigură că voi fi mereu acolo, orice ar fi.

Într-o duminică primesc vizita nepotului cel mare, Radu.

— Bunico, mama zice că ești supărată pe ea…

Îl privesc lung și simt cum mi se rupe sufletul.

— Nu sunt supărată… doar puțin tristă că nu mai avem timp unii pentru alții ca înainte.

Radu mă ia în brațe și-mi șoptește:

— Eu te iubesc mult! Și mama te iubește… doar că e obosită tot timpul.

Îl strâng tare la piept și simt că poate el va fi altfel când va crește mare.

Seara stau pe marginea patului și privesc poza cu Irina micuță în brațele mele. Mă întreb: oare dragostea de mamă are termen de valabilitate? Oare vine o zi când devii prea bătrână ca să mai contezi?

Poate voi afla răspunsul într-o zi… Dar voi ce credeți? Cât valorează sacrificiul unei mame atunci când nu mai poate oferi nimic?