„Mereu am fost acolo pentru tine, dar tu pentru mine?”

— Mamă, nu am acum spațiu pentru asta. Îmi pare rău, dar nu pot.
Cuvintele Irinei au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă, într-o zi de noiembrie. Stăteam pe marginea patului din camera mică, cu telefonul la ureche, încercând să-mi țin vocea fermă, să nu se audă cât de tare mă doare.
— Irina, nu-ți cer mult. Doar să vii să mă ajuți cu cumpărăturile. Nu pot ieși din casă, doctorul mi-a spus să stau la pat…
— Mamă, am și eu copiii, serviciul, nu pot să le fac pe toate. Îmi pare rău, chiar nu am cum acum.
Apoi liniște. Am auzit doar respirația ei grăbită și un clinchet de jucării în fundal. Am închis ochii și mi-am amintit cum, cu ani în urmă, eram eu cea care alerga între serviciu, casă și grădiniță, mereu cu gândul la ea.

Irina e singura mea fiică. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a plecat când avea doar șase ani. Am muncit la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova, făcând ore suplimentare ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum veneam acasă seara târziu, obosită, dar tot găseam putere să-i cos rochițe pentru serbări sau să-i fac prăjituri cu cremă de vanilie.

Când a intrat la facultate la Iași, am plâns de bucurie și de dor. M-am bucurat că a reușit, dar m-a durut distanța. O sunam zilnic și îi trimiteam pachete cu zacuscă și plăcinte. Nu m-am plâns niciodată că mi-e greu sau că mi-e dor. Tot ce conta era să-i fie ei bine.

Apoi s-a căsătorit cu Radu, un băiat liniștit, dar cam absent. Au avut doi copii: Vlad și Ana. Când s-a născut Vlad, Irina era speriată și obosită. Am venit la ea în fiecare zi: găteam, spălam hainele bebelușului, făceam cumpărături, stăteam nopțile când plângea copilul ca să poată dormi măcar două ore legate. Când a apărut Ana, deja știam rutina: eram acolo înainte să mă cheme.

— Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine! îmi spunea Irina adesea.

Ani la rând am fost umbra ei tăcută: la aniversări, la serbări, la zilele când copiii erau bolnavi și ea trebuia să meargă la serviciu. Nu m-am plâns niciodată. Nici când mă dureau genunchii de la atâta urcat scări cu sacoșe grele, nici când mă simțeam invizibilă în casa lor.

Acum două luni am început să mă simt rău: amețeli, oboseală, dureri de spate care nu treceau cu nimic. Medicul de familie mi-a spus că trebuie să stau la pat și să nu mai car greutăți. Mi-a dat o listă lungă de analize și mi-a spus că trebuie să am grijă de mine.

Am sunat-o pe Irina cu inima strânsă. M-am gândit că va veni imediat, așa cum veneam eu mereu pentru ea.

— Mamă… nu pot acum… Vlad are olimpiadă la matematică, Ana e răcită… Radu e plecat cu serviciul…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am încercat să nu plâng la telefon.

— Bine, Irina… mă descurc eu cumva.

Am stat apoi zile întregi singură în apartamentul meu mic de la etajul patru. Vecina de vizavi mi-a adus o supă într-o zi și m-a întrebat dacă sunt bine.

— De ce nu vine fata ta? m-a întrebat ea cu blândețe.

N-am știut ce să-i răspund. Mi-am dat seama că nu mai știu nici eu.

Într-o după-amiază am primit un mesaj scurt: „Mamă, sper că ești bine. Nu uita să iei pastilele.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „vin mâine”.

Am început să mă întreb dacă tot ce am făcut pentru ea a contat cu adevărat sau dacă a fost doar firesc pentru ea să fiu mereu acolo. Dacă dragostea mea a fost prea mult sau prea puțin.

Într-o zi am decis să încerc să ies singură până la magazinul din colț. M-am sprijinit de balustradă și am coborât încet scările. M-am simțit bătrână și neputincioasă ca niciodată.

La magazin era coadă mare. O femeie tânără cu un copil mic s-a uitat la mine și mi-a zâmbit.

— Vreți să vă ajut cu ceva? m-a întrebat ea.

Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.

— Nu… mulțumesc… mă descurc…

Când m-am întors acasă, am găsit pe ușă un bilet de la Ana: „Bunica, te iubesc! Îmi pare rău că nu pot veni azi.” Scrisul ei stângaci mi-a încălzit inima pentru o clipă.

Seara am sunat-o pe Irina din nou.

— Mamă… te rog… ai putea veni măcar o zi? Să stai cu mine?

A oftat adânc.

— O să încerc să vin sâmbătă… dacă nu apare ceva la serviciu…

Am închis ochii și am simțit cum se adună în mine o tristețe grea ca plumbul.

M-am întrebat atunci: oare unde se termină datoria unei mame? Cât poți da fără să primești nimic înapoi? Și dacă dragostea pe care o oferi devine invizibilă când ai mai mare nevoie de ea?

Poate că am greșit undeva… Poate că am iubit prea mult sau prea puțin… Sau poate că lumea s-a schimbat și eu n-am știut să țin pasul cu ea.

Oare câți dintre noi ajungem să fim străini în propria familie? Și cât valorează sacrificiul unei mame atunci când nu mai are cine să-l vadă?