„Mami, am vândut tot. Aveam nevoie de bani.” Povestea unei trădări neașteptate

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, dar să nu te superi, bine? Vocea Irinei tremura, dar nu de teamă, ci de nerăbdare. Eram în sala de așteptare la medic, cu genunchii strânși la piept și cu ochii pe ceas. Mă durea spatele de la atâta stat, dar nu mă plângeam. „Ce s-o fi întâmplat de mă sună la ora asta?”, m-am întrebat, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii.

— Irina, ce s-a întâmplat? Ești bine? Am întrebat, simțind deja un nod în gât.

— Mami, nu te speria, dar… mâine plecăm. Eu cu Vlad și copiii. Și… apartamentul tău și mașina… le-am vândut. Aveam nevoie de bani. Nu te supăra, te rog! O să fie bine, găsim noi o soluție pentru tine. Trebuia să facem asta.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp, cum lumea se învârte în jurul meu. Am rămas cu telefonul la ureche, fără să pot scoate un sunet. O asistentă s-a uitat la mine, îngrijorată, dar am făcut un semn slab cu mâna, să mă lase în pace.

— Irina, ce-ai făcut? Cum ai putut? Cum ai vândut fără să mă întrebi? Am reușit să șoptesc, cu vocea spartă.

— Mami, nu aveam de ales. Vlad a rămas fără serviciu, ratele ne sufocau. Tu oricum nu mai foloseai mașina, iar apartamentul… știi că e prea mare pentru tine. Ne-am gândit că e mai bine așa. O să-ți găsim ceva, nu te lăsăm pe drumuri. Dar nu mai avem timp, mâine plecăm la Cluj, Vlad a găsit ceva de muncă acolo.

Am simțit cum mă prăbușesc. Toată viața mea, tot ce am muncit, tot ce am strâns, dispăruse într-o clipă. Pentru ei, pentru „binele familiei”. Dar eu? Eu unde mai eram în povestea asta?

Am ieșit din cabinet fără să mai aștept consultația. Mergeam pe stradă ca o umbră, cu telefonul strâns în mână, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Oamenii treceau pe lângă mine, grăbiți, fără să știe că tocmai mi se furase viața.

Ajunsă acasă, am găsit cutii peste tot. Irina și Vlad împachetau lucrurile, copiii alergau printre ele, veseli, fără să știe ce se întâmplă cu adevărat. Am încercat să vorbesc cu Irina, dar m-a evitat, ocupată cu „ultimele detalii”.

— Mamă, nu te supăra, te rog. O să fie bine. O să vezi, la Cluj e frumos, poate vii și tu cu noi, mi-a spus, fără să mă privească în ochi.

— Irina, nu așa se face. Nu așa se iau deciziile. Eu unde să mă duc? Ce să fac? Am 67 de ani, nu mai pot începe de la zero.

— O să găsim o soluție. Poate stai la mătușa Lenuța o vreme, până ne punem pe picioare. Sau poate găsim o garsonieră mică, ceva…

Vlad a intrat în cameră, evitând să mă privească. — Nu te supărați pe noi, mamă. A fost nevoie. N-am avut de ales.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, am privit orașul care mi-a fost casă o viață întreagă. Am plâns în tăcere, cu pumnii strânși, cu sufletul sfâșiat. Cum să-mi facă asta propriul copil? Cum să mă lase fără nimic, fără să mă întrebe, fără să-i pese?

Noaptea aceea a fost un coșmar. Am stat trează, ascultând cum se împachetează viața mea în cutii de carton. Dimineața, Irina și Vlad au plecat. Mi-au lăsat o cheie de la o garsonieră închiriată la marginea orașului și un plic cu câteva sute de lei. „O să te sunăm, mamă. O să fie bine.”

Am rămas singură, într-o casă goală, cu amintirile mele și cu inima frântă. Am mers la garsonieră, un spațiu mic, rece, cu pereți goi și miros de mucegai. Am stat pe patul străin, privind tavanul, încercând să înțeleg unde am greșit. Oare am fost o mamă prea bună? Prea iertătoare? Prea dispusă să dau totul pentru copilul meu?

Zilele au trecut greu. Prietenele m-au sunat, dar nu am avut putere să le spun adevărul. Mătușa Lenuța m-a primit la ea câteva zile, dar nu voiam să fiu o povară. Am încercat să-mi găsesc un rost, să ies la plimbare, să citesc, dar gândul la trădarea Irinei nu-mi dădea pace.

Într-o zi, am primit un telefon de la ea. — Mamă, cum ești? Sper că nu ești supărată pe noi. Vlad a început munca, copiii s-au acomodat. O să-ți trimit niște bani luna viitoare, promit.

— Irina, nu banii contează. Contează că nu m-ai întrebat, că nu ți-a păsat de mine. M-ai lăsat fără nimic, ca pe un străin.

— Mamă, nu înțelegi, am făcut-o pentru familie. Pentru copiii mei. Tu ai avut totul, noi nu avem nimic.

— Și eu ce mai am acum, Irina? Ce mai am?

A tăcut. Am auzit doar respirația ei grea la telefon. Am închis, cu lacrimile șiroind pe față.

Acum, stau în garsoniera asta străină, cu sufletul gol și cu mintea plină de întrebări. Oare așa arată bătrânețea? Oare așa se răsplătește dragostea de mamă? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Ați putea ierta vreodată o asemenea trădare?