„Mama soacră vrea să se recăsătorească? Nu cât sunt eu aici!” – Povestea unei familii românești în pragul schimbării

— Nu pot să cred, mamă! Chiar vrei să faci asta? Să te măriți la 50 de ani? Ce-o să zică lumea?
Vocea fiicei mele, Ana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar inima îmi bătea ca la 20 de ani. Nu mă așteptam la susținere, dar nici la atâta revoltă.

— Ana, nu mai sunt tânără, dar nici bătrână nu mă simt. Am dreptul la fericire. E viața mea, nu?

— Dar ce fericire, mamă? Ai casă, ai nepoți, ai tot ce-ți trebuie! Ce-ți mai trebuie un bărbat la vârsta asta?

Am simțit cum mi se strânge gâtul. De ce trebuie să explic mereu că nu vreau să fiu doar „mama” sau „bunica”? Că vreau să fiu și femeie, să iubesc și să fiu iubită?

Totul a început cu o întâlnire banală la piață. L-am revăzut pe Doru, colegul meu din liceu. Era văduv de câțiva ani, cu ochii calzi și zâmbetul acela care mă făcea să uit de riduri și griji. Ne-am revăzut de câteva ori, am râs ca adolescenții și am simțit că viața poate începe din nou. Dar când am spus acasă că vreau să-l aduc la masă, s-a dezlănțuit furtuna.

— Ioana, tu nu vezi că ne faci de râs? — a intervenit ginerele meu, Radu, într-o seară când am ajuns acasă mai târziu.

— De ce să vă fac de râs? Pentru că nu vreau să fiu menajera voastră pe gratis toată viața?

Radu a ridicat tonul:

— Hai să fim serioși! Cine mai gătește pentru copii? Cine îi ia de la grădiniță? Cine spală și calcă? Dacă tu pleci cu Doru al tău, cine mai ține casa asta?

M-am uitat la el și mi-am dat seama că nu mă vede ca pe o femeie cu vise și dorințe. Pentru el eram doar „soacra”, „bona”, „femeia de serviciu”.

— Poate ar trebui să vă descurcați singuri o vreme — am spus cu voce tremurată.

Ana a început să plângă:

— Mamă, te rog! Nu ne abandona! Nu vezi că avem nevoie de tine?

M-am simțit vinovată. Toată viața am pus familia pe primul loc. Am crescut-o pe Ana singură după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Acum, când în sfârșit simțeam că pot respira și eu, eram acuzată că sunt egoistă.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Ana nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Radu mă ignora sau îmi arunca priviri tăioase. Nepoții mei simțeau tensiunea și mă întrebau de ce nu mai râd.

Într-o seară, Doru m-a sunat:

— Ioana, nu vreau să te pun într-o situație dificilă. Dacă familia ta nu mă acceptă…

— Nu e vina ta, Doru. E greu pentru ei să accepte că mama poate avea o viață personală.

— Dar tu ce vrei?

Am tăcut. Ce voiam eu? Să fiu liberă. Să nu mai trăiesc doar pentru alții.

A doua zi dimineață, Radu a intrat furios în bucătărie:

— Ioana, am vorbit cu Ana. Nu putem accepta situația asta. Dacă vrei să pleci cu Doru, fă-o! Dar să știi că nu mai ai ce căuta aici!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Casa asta era tot ce aveam. Munca mea de-o viață. Am privit spre poza cu Ana mică, zâmbind în brațele mele.

— Radu, nu e corect… — am încercat să spun.

— Ba e foarte corect! Unde mai găsim noi o gospodină ca tine care muncește gratis? — a râs el sarcastic.

Atunci am înțeles: pentru ei eram doar o resursă. O femeie care trebuie să se sacrifice mereu.

Am ieșit din casă fără să spun nimic. M-am plimbat ore întregi prin parc, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Oare chiar eram egoistă? Sau doar obosită de atâta dăruire fără recunoștință?

Seara m-am întors acasă și i-am găsit pe toți adunați în sufragerie.

— Am luat o decizie — am spus cu voce sigură. Voi rămâne aici până la sfârșitul lunii. Apoi mă mut la Doru.

Ana a izbucnit în lacrimi:

— Mamă, te rog! Nu ne lăsa!

M-am apropiat de ea și am strâns-o în brațe:

— Ana, te iubesc enorm. Dar trebuie să mă iubesc și pe mine puțin.

Radu a ieșit trântind ușa. Nepoții mei s-au lipit de mine:

— Bunico, tu unde pleci?

Le-am zâmbit trist:

— La cineva care mă face fericită.

Au trecut două luni de atunci. Locuiesc cu Doru într-un apartament micuț, dar plin de lumină și râsete. Ana încă nu-mi vorbește prea mult, dar uneori îmi trimite poze cu copiii. Radu nu m-a mai sunat niciodată.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul pentru familie trebuie să fie fără sfârșit sau dacă avem dreptul la propria fericire.

Oare câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că nu au voie să fie altceva decât „mama” sau „soacra”? Când vine momentul să ne alegem pe noi înșine?