Mama mea, casa mea: Unde se termină sângele și începe iertarea?

— Nu mă lăsa aici, mamă! am strigat, agățându-mă de mâneca paltonului ei vechi, în timp ce bunica mă trăgea încet spre poarta casei din satul Băleni. Mama nu s-a uitat la mine. A tras aer adânc în piept, și-a îndreptat spatele și a spus doar atât: „O să-ți fie bine aici, Vlad. E mai bine așa.”

Aveam unsprezece ani și nu înțelegeam de ce nu pot merge acasă, la apartamentul nostru din Ploiești, unde încă mai simțeam mirosul de cafea arsă și auzeam râsetele ei din bucătărie. Dar totul s-a schimbat când l-a cunoscut pe Marian. El nu mă voia. „Nu pot să cresc copilul altuia”, îi spusese mamei, crezând că nu-l aud. Dar am auzit. Și am simțit cum ceva din mine s-a rupt atunci.

Anii au trecut greu la bunica. Era o femeie aspră, cu mâini crăpate de muncă și cu inima obosită de griji. M-a crescut cum a știut ea mai bine: cu reguli stricte, cu mâncare simplă și cu povești despre cum viața nu-ți dă niciodată ce vrei, ci doar ce meriți. Îmi lipsea mama în fiecare zi, dar nu aveam voie să o spun cu voce tare. Scriam scrisori pe care nu le trimiteam niciodată. Le ascundeam sub saltea, sperând că într-o zi o să vină să le citească.

Într-o seară de iarnă, când aveam șaptesprezece ani, am primit un telefon scurt: „La mulți ani, Vlad. Să fii sănătos.” Era vocea mamei. Am vrut să-i spun cât de dor mi-a fost, cât de mult am urât-o și cât de tare am iubit-o în același timp. Dar am tăcut. Ea a tăcut și ea. Apoi a închis.

Am crescut cu dorința de a demonstra că pot reuși fără ajutorul nimănui. Am muncit ca ospătar în timpul facultății, am tras tare să-mi iau o garsonieră mică la marginea Bucureștiului. Nu m-am plâns niciodată nimănui despre copilăria mea. Prietenii mei nu știau decât că „ai mei sunt la țară”.

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, la ușa mea a apărut mama. Era slabă, cu ochii umflați și hainele ude. „Vlad… n-am unde să mă duc”, a spus încet, aproape șoptit. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Marian murise, iar ea fusese dată afară din apartament de copiii lui.

— Ce vrei de la mine? am întrebat, fără să-mi pot stăpâni vocea tremurândă.

— Să mă ierți… Să mă lași să stau aici o vreme… Nu mai am pe nimeni.

Am privit-o lung. Era mama mea, dar părea o străină. Îmi venea să țip la ea, să-i spun tot ce am ținut în mine atâția ani: cât de mult m-a durut abandonul ei, cât de greu mi-a fost fără ea, cât de mult am urât-o pentru că m-a ales pe Marian în locul meu.

— Știi câți ani am plâns după tine? Știi câte nopți am adormit cu poza ta sub pernă? De ce ai venit acum? De ce crezi că meriți ajutorul meu?

A izbucnit în plâns. S-a prăbușit pe podea, cu fața în palme.

— Am greșit… Am fost lașă… Mi-a fost frică să rămân singură… Am crezut că Marian mă va iubi dacă renunț la tine… Dar n-a meritat… Nimic n-a meritat…

Am simțit cum furia din mine se ciocnește cu mila. O parte din mine voia să o alunge, să-i întoarcă spatele așa cum mi-a făcut ea mie. Dar altceva mă oprea — poate sângele, poate dorul vechi care nu murise niciodată.

Au urmat zile grele. Mama stătea retrasă într-un colț al camerei mele mici, încercând să nu deranjeze. Îmi gătea mâncăruri pe care le uitasem — ciorbă de perișoare, plăcintă cu mere — și încerca să-mi vorbească despre trecut ca și cum ar putea repara ceva.

— Vlad, știu că n-am cum să-ți dau înapoi anii pierduți… Dar vreau să fiu aici pentru tine acum… Dacă mă lași…

— Nu știu dacă pot… Nu știu dacă vreau…

Într-o seară, după ce ne-am certat iar despre trecut, mama a ieșit pe balcon și a stat acolo ore întregi privind luminile orașului. Când s-a întors, avea ochii roșii.

— Poate că nu merit iertarea ta… Dar tu meriți liniște, Vlad. Nu lăsa ura mea să-ți otrăvească viața…

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. M-am întrebat dacă pot vreodată să iert cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne mereu deschisă între noi.

Prietenii mei mi-au spus: „Nu-i datora nimic! Ai dreptul să fii supărat!” Dar ceva din mine voia să creadă că sângele nu se spală niciodată complet — că undeva, între ură și dor, există loc pentru iertare.

Astăzi încă nu știu dacă am făcut bine că am lăsat-o pe mama să rămână cu mine. Poate că timpul va vindeca ceva din ce s-a rupt atunci când aveam unsprezece ani. Sau poate nu.

Mă întreb: oare sângele chiar ne obligă să iertăm orice? Sau unele răni sunt prea adânci ca să mai poată fi vindecate vreodată?