Mama i-a lăsat tot fratelui meu – acum nu o mai vizitez, iar ea nu înțelege de ce

— Mariana, tu niciodată nu ai știut să te descurci singură, de asta mereu ai avut nevoie de ajutorul meu, spunea mama cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu stăteam în pragul ușii, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Era o după-amiază de toamnă, iar lumina galbenă a soarelui se strecura printre perdelele vechi din sufrageria noastră, acoperind totul cu o strălucire tristă. Fratele meu, Lucian, stătea la masă, cu o privire de superioritate pe care o cunoșteam prea bine. Avea mereu ultimul cuvânt, iar mama îl asculta fără să clipească, ca și cum el ar fi fost singurul copil pe care îl avea.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când tata a murit și mama a început să se sprijine doar pe Lucian, uitând că și eu exist. Sau poate când am plecat la București, încercând să-mi fac un rost, iar ea a rămas cu el, în casa noastră din Pitești. Mereu am simțit că nu sunt suficientă, că nu pot să-i fac pe plac, oricât de mult m-aș fi străduit. Îmi amintesc cum, în copilărie, Lucian primea mereu cele mai bune haine, cele mai frumoase jucării, iar eu trebuia să mă mulțumesc cu ce rămânea. „Ești fată, Mariana, tu te descurci, tu nu ai nevoie de atâtea”, îmi spunea mama, iar eu înghițeam în sec, încercând să nu plâng.

Anii au trecut, iar eu am încercat să-mi construiesc propria viață. M-am căsătorit cu Doru, un bărbat simplu, dar bun, și am avut două fete, Irina și Ana. Am muncit din greu, am tras de mine să le ofer tot ce nu am avut eu. Dar, de fiecare dată când mergeam acasă la mama, simțeam că nu sunt niciodată destul. Lucian era mereu acolo, cu povești despre afacerile lui, despre cât de greu îi este să aibă grijă de mama, despre sacrificiile pe care le face. Mama îl asculta, îi punea mereu farfuria cu mâncare în față, îi netezea cămașa, îi șoptea cuvinte dulci. Pe mine mă întreba doar dacă am nevoie de bani sau dacă nu cumva am venit să cer ceva.

Într-o zi, am primit un telefon de la notar. „Doamna Mariana, mama dumneavoastră a făcut un testament. Vă rog să veniți la birou.” M-am dus cu inima strânsă, fără să știu la ce să mă aștept. În biroul rece, cu miros de hârtie și cafea veche, am aflat că mama i-a lăsat totul lui Lucian: casa, terenul, economiile. Nici măcar o fotografie nu mi-a lăsat. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe stradă și am plâns ca un copil, cu obrajii arși de rușine și de durere. Cum a putut să facă asta? Ce am făcut atât de rău încât să nu merit nimic?

Am încercat să vorbesc cu ea. Am mers acasă, cu speranța că poate a fost o greșeală, că poate nu a înțeles ce semnează. Dar ea m-a privit rece, cu ochii aceia gri, lipsiți de orice urmă de căldură. „Lucian a fost mereu aici, el a avut grijă de mine. Tu ai plecat, Mariana. Tu ai ales să-ți faci viața departe de noi.” Am simțit cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă. „Dar, mamă, și eu sunt copilul tău. Și eu am nevoie de tine.” Ea a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi înțeles despre ce vorbesc. „Nu e vorba de bani, mamă, e vorba de iubire, de dreptate.” Dar ea nu a răspuns. S-a întors spre Lucian, care zâmbea mulțumit în colțul camerei.

De atunci, nu am mai mers la ea. Mă sună uneori, mă întreabă de fete, dar eu nu pot să-i răspund. Nu pot să trec peste trădarea asta. Doru mă întreabă dacă nu exagerez, dacă nu ar trebui să încerc să o iert. Dar cum să ierți când ți se rupe sufletul? Irina și Ana mă întreabă de ce nu mergem la bunica, iar eu nu știu ce să le spun. Cum să le explic că uneori, cei care ar trebui să te iubească cel mai mult sunt cei care te rănesc cel mai tare?

În serile târzii, când casa e liniștită și fetele dorm, mă gândesc la copilăria mea, la mirosul de cozonac din bucătărie, la serile când mama îmi citea povești. Unde s-a pierdut totul? Oare am greșit eu cu ceva? Oare aș fi putut să fac mai mult? Sau poate, pur și simplu, unii părinți nu știu să iubească doi copii la fel.

Acum, mama mă întreabă de ce nu o mai vizitez. Nu înțelege ce a făcut. Poate nici nu vrea să înțeleagă. Dar eu nu mai pot. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, că nu doare. Poate că, într-o zi, voi găsi puterea să o iert. Dar azi, încă nu pot.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Oare câți ați simțit că nu sunteți destul pentru propriii părinți? Spuneți-mi, voi cum ați fi procedat?