„Mama care iubește prea mult” – Povestea mea și a fiicei mele, Irina

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să respir! Ai impresia că dacă nu știi tot ce fac, tot ce simt, tot ce gândesc, lumea se prăbușește!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. M-am uitat la ea, cu ochii umezi, încercând să-i citesc pe chip dacă glumește. Dar nu glumea.
— Irina, eu doar… vreau să știu că ești bine. Ești tot ce am, am spus încet, aproape șoptit.

A dat ochii peste cap și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură, cu mirosul de leuștean și cu un gol care mă apăsa în piept. Am crescut-o singură pe Irina, de când avea doar trei ani și tatăl ei a plecat cu alta. Am muncit la două slujbe, am renunțat la tot ce era al meu pentru ca ea să nu simtă lipsa nimănui. Și acum, la bătrânețe, mă simt ca o povară pentru propriul meu copil.

Irina are 34 de ani și e medic rezident la Spitalul Județean. O văd rar, doar când vine să-și ia haine curate sau să mănânce ceva gătit de mine. În rest, telefonul îi sună mereu, iar eu rămân cu televizorul deschis pe știri și cu pozele ei din copilărie pe noptieră. Uneori îi scriu mesaje lungi pe WhatsApp, dar răspunde sec: „Sunt bine, mamă.”

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, am încercat să-i spun cât de mult mi-e dor de ea. A venit acasă obosită, cu cearcăne adânci și mirosind a spital.
— Irina, hai să stăm puțin de vorbă. Nu ne-am mai văzut de o săptămână…
— Mamă, sunt ruptă de oboseală. Vreau doar să dorm.
— Dar… nu vrei să mănânci ceva? Ți-am făcut supa ta preferată.
— Nu-mi mai face supă! Nu mai sunt copil! Lasă-mă în pace!

M-am prăbușit pe scaun când a intrat în cameră și a trântit ușa după ea. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea o sufocă? Oare sacrificiile mele au devenit lanțuri pentru ea?

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Am plecat la spital. Nu mă mai aștepta.”

Am început să mă gândesc la toate momentele din trecut: cum îi făceam pachetul pentru școală, cum îi coseam nasturii la uniformă, cum îi citeam povești până adormea. Îmi amintesc cum plângea după tatăl ei și cum îi promiteam că nu o voi lăsa niciodată singură. Poate am promis prea mult.

Într-o duminică, sora mea, Elena, a venit pe la mine.
— Maria, trebuie să-i dai drumul fetei. O ții prea strâns lângă tine.
— Dar dacă nu o sun eu, nu mă sună niciodată! Dacă nu-i spun eu să mănânce sau să se îmbrace gros, cine are grijă de ea?
— E adult, Maria! Are viața ei! Tu trebuie să-ți găsești altceva care să te facă fericită.

Am simțit un val de furie și neputință. Cum să-mi găsesc altceva? Toată viața mea a fost Irina! Fără ea nu știu cine sunt.

Într-o seară am prins curaj și am sunat-o.
— Irina, te rog… hai acasă la masă duminică. Doar noi două.
A tăcut câteva secunde.
— Bine, mamă. Vin.

Duminica aceea a fost ca o zi de sărbătoare pentru mine. Am gătit tot ce-i plăcea: sarmale, cozonac, salată boeuf. Când a intrat pe ușă, am văzut-o cât de obosită era.
— Mamă… trebuie să vorbim.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Te ascult.
— Nu mai pot trăi cu presiunea asta. Simt că orice fac te rănesc. Orice alegere fac e greșită pentru tine. M-ai făcut să cred că fără tine nu pot nimic… dar eu vreau să trăiesc viața mea!

Am izbucnit în plâns.
— Dar eu te iubesc! N-am vrut decât să-ți fie bine!
— Știu… dar iubirea ta mă sufocă. Trebuie să înveți să mă lași să greșesc singură.

A plecat devreme în acea seară. Am rămas singură cu masa plină și cu sufletul gol. Am stat ore întregi privind pe geam fulgii care se topeau pe pervaz.

În zilele următoare am încercat să nu o mai sun zilnic. Să nu-i mai trimit mesaje lungi. Să-mi ocup timpul cu altceva: am început să croșetez pentru copiii vecinilor, am ieșit la plimbare prin parc cu Elena. Dar dorul rămâne acolo, ca o rană care nu se vindecă.

Uneori mă întreb dacă nu cumva dragostea unei mame poate face rău fără să vrea. Dacă sacrificiul meu n-a fost prea mare… sau dacă nu cumva am uitat cine sunt eu fără Irina.

Poate că iubirea adevărată înseamnă să știi când să te retragi. Să lași copilul să zboare chiar dacă ție îți rămâne doar liniștea casei goale.

Mă uit la poza Irinei din copilărie și mă întreb: Oare voi reuși vreodată să fiu fericită fără ea aproape? Sau dragostea de mamă e menită mereu să doară puțin?