„Mâine vă faceți bagajele și plecați” – Povestea unei mame românce care a ales, în sfârșit, pe ea însăși

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea mea a răsunat spartă în bucătăria luminată slab de neonul rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Irina, cu ochii umflați de plâns, se uita la mine ca la un dușman. Vlad, fiul meu, stătea între noi, cu pumnii strânși și privirea pierdută undeva în gresia veche. Era trecut de miezul nopții, dar nimeni nu avea somn. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu de vară.

— Mamă, nu poți să ne dai afară! — a izbucnit el, vocea lui când supărată, când rugătoare. — Unde să mergem la ora asta?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Dar nu mai puteam. De luni întregi, casa mea nu mai era a mea. De când Vlad și Irina s-au mutat la mine „temporar”, după ce au pierdut apartamentul din cauza ratelor prea mari, totul s-a schimbat. La început am fost bucuroasă să-i ajut. „Suntem familie”, mi-am spus. Dar încet-încet, fiecare zi a devenit o luptă: reproșuri că nu gătesc „ca la mama lor”, discuții despre bani, certuri pentru orice fleac. Irina mă privea mereu cu suspiciune, iar Vlad… Vlad nu mai era băiatul meu blând. Se transformase într-un bărbat nervos, mereu nemulțumit.

În seara aceea, totul a explodat dintr-o nimica toată: o farfurie spartă și o vorbă aruncată la nervi. Dar adevărul era că rana era veche și adâncă.

— Nu mai pot trăi așa! — am ridicat vocea fără să vreau. — Mâine vă faceți bagajele și plecați! Am nevoie de liniște în casa mea!

Irina a început să plângă în hohote. Vlad s-a ridicat brusc și a trântit ușa camerei lor. Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. Am plâns mult în noaptea aceea. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea, dacă am greșit undeva. Dar știam că nu mai pot continua așa.

A doua zi dimineață, casa era tăcută ca niciodată. Am găsit-o pe Irina împachetând hainele în tăcere. Vlad stătea pe marginea patului, cu ochii roșii.

— Mamă… — a început el încet. — Chiar vrei să plecăm?

— Da, Vlad. Nu mai pot. M-am pierdut pe mine în toată povestea asta. Nu mai sunt eu însămi. Vreau să-mi recapăt liniștea.

Nu mi-a răspuns. A luat geanta și a ieșit fără să se uite înapoi.

Când au plecat, am simțit un gol imens. Am stat ore întregi pe canapea, privind pereții goi și ascultând liniștea care mă apăsa ca o povară. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: nopțile nedormite când era mic și bolnav, banii strânși cu greu pentru facultatea lui la București, cum am rămas singură după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru alta… Toate astea păreau acum inutile.

Seara târziu m-a sunat sora mea, Mariana.

— Ce-ai pățit? Te aud rău la voce.

— I-am dat afară pe Vlad și Irina… Nu mai puteam.

— Of… Știu că-ți e greu, dar poate era timpul să te gândești și la tine. Mereu ai pus pe alții pe primul loc.

Am izbucnit din nou în plâns. Mariana avea dreptate: mereu am fost „mama bună”, cea care tace și rabdă orice pentru copilul ei. Dar când copilul tău devine adult și nu te mai respectă? Când casa ta devine un câmp de luptă?

Zilele care au urmat au fost grele. Vecinii mă priveau ciudat; zvonurile circulau repede prin bloc: „A dat-o afară pe noră-sa!” „Ce mamă e aia?” Dar nimeni nu știa ce era în sufletul meu.

Vlad nu m-a sunat o vreme. Apoi, într-o seară ploioasă de noiembrie, mi-a trimis un mesaj: „Mamă, îmi pare rău pentru tot.” Am plâns citind acele cuvinte simple. Știam că nici el nu-i fericit.

Irina nu mi-a scris niciodată. Poate că nici nu va face-o vreodată.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc: am reluat ieșirile cu prietenele mele vechi, am mers la teatru, am citit cărți uitate pe rafturi de ani de zile. Casa mea e din nou liniștită. Uneori mă apasă singurătatea ca o piatră rece pe piept, dar știu că am făcut ce trebuia.

Poate că nu sunt o mamă perfectă. Poate că am greșit mult. Dar dacă nu ne punem niciodată pe noi pe primul loc, cine o va face?

Mă întreb adesea: câte mame ca mine trăiesc cu teama de a spune „ajunge”? Câte femei își pierd liniștea doar ca să nu fie judecate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?