Mă gândesc să-i schimb numele fiului meu, pentru că e prea comun. Oare sunt o mamă rea?

— Rareș, hai, grăbește-te, întârziem la grădiniță! am strigat, încercând să-mi ascund nervozitatea în timp ce îi legam șireturile. Rareș, cu ochii lui mari și curioși, s-a uitat la mine și a întrebat: „Mami, de ce mă cheamă Rareș? De ce nu mă cheamă altfel?”

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Nu era prima dată când mă întrebam dacă am făcut alegerea potrivită. În fiecare dimineață, când îl lăsam la grădiniță, educatoarea striga lista: „Rareș P., Rareș M., Rareș I.”. Trei Rareși într-o singură grupă. De fiecare dată, fiul meu ridica mâna timid, uitându-se la ceilalți doi băieți cu același nume. Parcă îi vedeam nesiguranța în ochi, de parcă ar fi vrut să întrebe: „Eu care Rareș sunt?”

Seara, la cină, am adus subiectul în discuție cu soțul meu, Vlad. „Nu ți se pare că numele lui Rareș e prea comun? Parcă nu mai are nimic special. Mă gândesc dacă nu ar trebui să-i schimbăm numele.” Vlad a ridicat din sprâncene, surprins: „Cum să-i schimbăm numele la cinci ani? E copilul nostru, nu o mașină pe care o redenumești când te plictisești!”

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să par superficială sau instabilă, dar mă rodea gândul că fiul meu nu va avea niciodată sentimentul unic de apartenență. Îmi aminteam cum, în copilărie, mă chema Ana și eram una dintre cele patru Ana din clasă. Întotdeauna mi-am dorit să am un nume diferit, ceva care să mă facă să mă simt specială. Poate de aceea, când am rămas însărcinată, am făcut liste peste liste cu nume rare, dar până la urmă am ales Rareș pentru că era preferatul lui Vlad și părea un compromis bun.

Într-o zi, la locul de joacă, am auzit o mamă strigând: „Rareș, vino încoace!” Trei băieți s-au întors deodată. Am zâmbit amar și am început să vorbesc cu o altă mamă, Ioana, care mi-a spus: „Știi, și eu am vrut să-i pun fiului meu un nume mai special, dar soțul meu a insistat pe Andrei. Acum, la fiecare aniversare, trebuie să specificăm care Andrei e invitat!” Am râs împreună, dar râsul era amar. Mă simțeam prinsă între dorința de a-i oferi fiului meu o identitate aparte și teama că îl voi bulversa dacă îi schimb numele acum.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Rareș, am intrat pe un grup de mame de pe Facebook și am pus întrebarea care mă măcina: „Ați schimba numele copilului vostru dacă ați simți că e prea comun?” În câteva minute, au început să curgă răspunsurile. Unele mame m-au judecat aspru: „Cum să-i faci asta copilului? Îți va urî decizia toată viața!” Altele m-au încurajat: „E important să simți că ai făcut alegerea potrivită. Dacă nu e prea târziu, de ce nu?”

Am stat toată noaptea citind comentarii, simțindu-mă tot mai confuză. Oare chiar eram o mamă rea? Oare îi făceam rău copilului meu doar pentru că voiam să fie special? Sau poate că, de fapt, încercam să-mi vindec propriile răni din copilărie prin el?

A doua zi, la grădiniță, educatoarea, doamna Maria, m-a tras deoparte: „Știți, Rareș e un copil foarte sensibil. Am observat că uneori se retrage când îi strig numele, ca și cum nu ar vrea să fie confundat cu ceilalți. Poate ar fi bine să-i găsiți o poreclă sau să-l strigați altfel acasă, să simtă că e unic.”

Am plecat de acolo cu inima grea. Seara, la masă, l-am întrebat pe Rareș: „Ți-ar plăcea să ai un alt nume? Poate unul pe care să-l folosești doar acasă, ceva special doar pentru tine?” S-a uitat la mine cu ochii lui mari și a spus: „Mie îmi place Rareș, dar dacă vrei tu, putem să-mi zicem și altfel. Poate Raru, ca să nu mă mai confund cu ceilalți.”

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Copilul meu era dispus să accepte orice, doar ca să mă vadă fericită. Atunci am realizat că, de fapt, problema nu era la el, ci la mine. Eu eram cea care nu se împăcase cu propriile alegeri, cu propriile frustrări. Rareș era fericit așa cum era, cu numele lui, cu prietenii lui, cu lumea lui mică și colorată.

În acea noapte, am stat lângă el și l-am privit cum doarme. M-am întrebat: oare cât de mult contează un nume? Oare nu suntem, până la urmă, mai mult decât literele pe care le purtăm? Poate că, în goana după unicitate, uităm să vedem frumusețea lucrurilor simple. Poate că, de fapt, fiecare copil e unic, indiferent cum îl cheamă.

Voi ce credeți? Ați schimba numele copilului vostru doar pentru că e prea comun? Sau ați găsi o altă cale de a-i arăta că e special?