M-am trezit din comă și am auzit cum fiul meu vrea să mă ducă la azil – chiar asta merit?

— Nu cred că mai putem avea grijă de ea acasă, Vlad. E prea mult pentru noi toți, spunea vocea surorii mele, Ioana, undeva în stânga patului.

Am deschis ochii cu greu, ca și cum aș fi încercat să ridic o stâncă de pe piept. Lumina albă a salonului de spital m-a orbit pentru o clipă. Am vrut să strig, să spun că sunt aici, că aud totul, dar buzele nu mi se mișcau. Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji fără să le pot opri.

— Știu, Ioana, dar nu pot… Nu pot să o văd așa. Nu mai e mama pe care o știam. Poate la un azil ar fi mai bine pentru ea… și pentru noi, a răspuns Vlad, fiul meu. Vocea lui era spartă, dar hotărâtă.

Am vrut să urlu: „Vlad, sunt aici! Sunt tot eu! Nu mă abandona!” Dar corpul meu nu mă asculta. În mintea mea se derulau scene din trecut: cum îl țineam de mână când era mic și plângea la grădiniță, cum îi făceam supa preferată când era bolnav, cum îi citeam povești până adormea cu capul pe genunchii mei. Toate astea… pentru ce?

Câteva zile mai târziu, am început să-mi recapăt puterile. Fiecare mișcare era un chin, dar nu voiam să le arăt cât de mult mă doare. Asistentele veneau și plecau, iar Vlad apărea tot mai rar. Când venea, stătea tăcut la marginea patului, evitându-mi privirea.

— Mamă… trebuie să vorbim, mi-a spus într-o zi, cu ochii în pământ.

— Despre ce? am întrebat cu vocea stinsă.

— Despre… despre ce urmează. Eu… eu nu pot să te îngrijesc acasă. Am serviciu, copiii… Nu știu dacă pot face față.

M-am uitat la el lung. Era fiul meu, copilul pentru care aș fi murit fără să clipesc. Acum părea un străin care îmi vorbea cu politețe rece.

— Vlad, știi câte nopți am stat trează lângă tine când aveai febră? Știi câte zile am lipsit de la muncă doar ca să-ți fiu aproape? Știi câte vise mi-am îngropat ca să ai tu o viață mai bună?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Știu… Dar nu mai e ca înainte. Tu ai nevoie de ajutor specializat. Eu nu pot…

— Nu poți sau nu vrei? l-am întrebat cu un firicel de voce.

A izbucnit:

— Mamă, nu e corect! Nu e corect să-mi ceri asta! Am și eu o familie! Nu pot să le sacrific pe toate!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am gândit la soțul meu, Mihai, care a murit acum zece ani. El ar fi știut ce să facă. El ar fi găsit o cale să ne țină împreună.

În zilele următoare, Ioana a venit mai des. Încerca să mă convingă că la azil va fi bine, că acolo sunt oameni specializați care mă vor ajuta să mă recuperez.

— Sora mea dragă, tu ai grijă de mama ta? am întrebat-o într-o zi.

A tăcut și ea. Știam că nu are copii și că viața ei e mai simplă decât a lui Vlad.

— Nu e vorba despre asta… E vorba despre ce e mai bine pentru tine.

Dar eu știam adevărul: nimeni nu vrea povara unui bătrân bolnav. Oricât ai iubi pe cineva, când devine neputincios, dragostea se transformă în milă sau chiar în indiferență.

Într-o noapte am plâns până am adormit. M-am gândit la toate femeile ca mine: mame care au dat totul și care ajung singure în camere reci de aziluri, uitate de copiii pentru care au trăit.

Când m-au transferat la azil, Vlad nu a venit. A trimis-o pe soția lui, Alina, cu niște haine și câteva medicamente.

— Îmi pare rău… Vlad nu a putut veni azi… are mult de lucru la birou, mi-a spus ea fără să mă privească în ochi.

Am simțit că mă sufoc. Camera era mică și mirosea a dezinfectant. O femeie bătrână plângea în patul de lângă mine. Am vrut să fug, dar picioarele nu mă ascultau.

În zilele ce au urmat am început să observ oamenii din jur: bătrâni abandonați de copii sau nepoți, femei care încă mai sperau că cineva va veni într-o zi să le ia acasă. Unele primeau vizite rare; altele niciodată.

Într-o după-amiază ploioasă, Vlad a venit în sfârșit. Avea cearcăne adânci și părea mai bătrân decât îl știam.

— Mamă… îmi pare rău… Nu știu cum am ajuns aici…

L-am privit lung și i-am spus:

— Vlad, nu te judec. Poate nici eu n-aș fi făcut altfel în locul tău. Dar vreau să știi că dragostea de mamă nu se termină niciodată… chiar dacă doare.

A izbucnit în plâns și m-a strâns în brațe pentru prima dată după luni întregi.

Acum stau aici și mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei mame? Merită dragostea noastră să fie răsplătită cu singurătate? Sau poate societatea noastră a uitat ce înseamnă cu adevărat familia?