M-a Părăsit în Luna a Noua, Apoi S-a Întors După Trei Ani Cerând Iertare

— Irina, trebuie să vorbim. Acum.
Vocea lui Vlad răsuna ca un ecou în bucătăria mică, unde abia mai încăpeam printre cutiile cu haine de bebeluș și borcanele cu compot de la mama. Aveam burta cât un balon și inima cât un vârf de ac. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip ce avea de gând.
— Nu e un moment bun, Vlad. Am contracții false de două zile și…
— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să stau aici. Nu sunt pregătit pentru asta.
A urmat o tăcere grea, ca o ceață care nu se ridică niciodată. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Vlad și cu mine eram împreună de șapte ani, ne știam din liceu, ne-am iubit cu pasiune și ne-am certat cu aceeași intensitate. Când am rămas însărcinată, am crezut că e semnul că trebuie să fim împreună pe viață. Ne-am căsătorit în grabă, cu promisiunea că vom construi totul pas cu pas.

Dar el a plecat. În luna a noua, când aveam cea mai mare nevoie de el, Vlad a dispărut fără urmă. Nu mi-a răspuns la telefon, nu mi-a scris niciun mesaj. Mama m-a dus la spital când mi s-au rupt apele, iar tata a plâns când și-a ținut pentru prima dată nepoata în brațe. Am născut-o pe Ana singură, cu ochii în lacrimi și cu sufletul gol.

Primele luni au fost un coșmar dulce-amar. Ana plângea nopți întregi, iar eu mă simțeam vinovată că nu pot fi și mamă, și tată pentru ea. Mama mă ajuta cât putea, dar era bolnavă de diabet și obosea repede. Tata lucra la fabrica de mobilă din oraș și venea acasă târziu, obosit și tăcut. Prietenele mele dispăruseră una câte una, ocupate cu propriile vieți sau poate speriate de drama mea.

Au trecut trei ani. Trei ani în care am învățat să fiu puternică, să nu mai plâng noaptea decât în pernă, să mă bucur de fiecare zâmbet al Anei. Am găsit un job la o grădiniță din cartier, unde mergeam cu Ana de mână în fiecare dimineață. Învățasem să mă descurc cu puțin: haine second-hand, mâncare gătită acasă, vacanțe doar la bunici la țară.

Într-o zi ploioasă de martie, când tocmai mă întorceam de la grădiniță cu Ana adormită în brațe, l-am văzut pe Vlad stând în fața blocului nostru. Avea aceeași privire pierdută ca atunci când a plecat. M-am oprit ca lovită de tren.

— Irina… te rog… trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se ridică sângele în obraji. Ana s-a trezit și s-a uitat curioasă la bărbatul străin care îi zâmbea timid.

— Ce cauți aici? am întrebat printre dinți.

— Am greșit enorm… Am fost un laș. Am fugit pentru că mi-a fost frică. Am stat trei ani în Italia, am muncit pe șantier și am avut timp să mă gândesc la tot ce am pierdut.

— Ai pierdut totul, Vlad! Ai pierdut primii pași ai fiicei tale, primele ei cuvinte… Ai pierdut dreptul să-i spui „tată”.

A început să plângă. Pentru prima dată l-am văzut slab, vulnerabil. Mi-a spus că nu a putut trăi cu vina, că a încercat să uite dar nu a reușit. Că vrea să repare ce se mai poate repara.

În zilele următoare a venit zilnic la bloc. Îi aducea Anei jucării și bomboane, încerca să vorbească cu ea, dar fetița îl privea cu suspiciune. Mama îl primea cu răceală; tata nici nu voia să-l vadă.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Vlad m-a rugat să coborăm la o plimbare.

— Irina… știu că nu merit iertarea ta. Dar te rog… lasă-mă să fiu tatăl Anei. Lasă-mă să încerc măcar.

Am simțit cum se dărâmă zidurile pe care le construisem în jurul inimii mele. Îl uram pentru ce mi-a făcut, dar îl iubeam încă undeva, adânc ascuns sub toate rănile.

— Vlad… nu știu dacă pot să te iert vreodată. Dar Ana are dreptul să-și cunoască tatăl.

A început o perioadă ciudată: vizite scurte la locul de joacă, discuții stângace despre grădiniță și desene animate. Ana era confuză; uneori îl întreba dacă va pleca din nou. Eu eram sfâșiată între dorința de a-i oferi copilului meu o familie și teama că Vlad va fugi iar la primul hop.

Într-o seară am auzit-o pe mama vorbind cu tata:

— Dacă-l primește înapoi, o va răni din nou…
— E alegerea ei. Dar fata noastră nu mai e copil.

Am stat mult timp pe gânduri. Am vorbit cu preotul din satul bunicilor; mi-a spus că iertarea e grea dar eliberează sufletul.

Într-o duminică dimineața am ieșit cu Vlad și Ana în parc. Fetița s-a prins de mâna lui Vlad și i-a spus:

— Tati… mă iei în brațe?

Atunci am plâns toți trei.

Nu știu dacă vreodată voi putea uita tot ce s-a întâmplat sau dacă rana din sufletul meu se va vindeca vreodată complet. Dar știu că Ana are nevoie de ambii părinți și că uneori viața ne pune la încercare tocmai ca să ne arate cât suntem de puternici.

Oare merită cineva o a doua șansă după ce te-a trădat atât de dureros? Sau unele greșeli nu pot fi niciodată iertate? Voi ce ați face în locul meu?