Lupta pentru fiul meu: Moștenirea, soțul și familia lui – Poate cineva să învingă lăcomia celor dragi?

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc cu presiunea asta în fiecare zi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea în pragul ușii, cu ochii reci și brațele încrucișate.

Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru din București părea mai mic ca niciodată. Pe masa din bucătărie, actele de moștenire zăceau răvășite, martore mute ale haosului care ne cuprinsese viața. În urmă cu două luni, primisem vestea care avea să ne schimbe destinul: mătușa mea din Cluj, singura rudă apropiată pe care o mai aveam, îmi lăsase întreaga ei avere. O casă veche, două apartamente și o sumă considerabilă de bani. Am plâns atunci, nu pentru bani, ci pentru că rămăsesem singură pe lume. Sau cel puțin așa credeam.

Radu a reacționat altfel. În loc să mă strângă în brațe, a început să facă planuri. — O să vindem tot și ne mutăm la vilă! O să-i luăm lui Vlad (fiul nostru de 8 ani) tot ce-și dorește! O să mergem în vacanțe! — vorbea cu ochii sclipind de o lăcomie pe care nu i-o cunoșteam.

La început am crezut că e doar entuziasm. Dar apoi au început telefoanele de la mama lui Radu, doamna Silvia. — Draga mea, să nu uiți că familia e pe primul loc! Să nu uiți cine te-a ajutat când ai venit la București! — îmi spunea cu o voce dulceagă, dar plină de reproșuri mascate. Cumnata mea, Alina, a venit într-o zi cu lista ei de dorințe: — Poate mă ajuți și pe mine cu un avans la apartament… Știi cum e cu prețurile astea!

Simțeam cum mă sufoc. Toată lumea avea pretenții. Toți voiau ceva. Nimeni nu mă întreba dacă sunt bine sau dacă Vlad are nevoie de ceva. Radu devenise un străin. Vorbea doar despre bani, despre investiții, despre cum „familia trebuie să profite acum”.

Într-o seară, l-am surprins pe Vlad ascultând pe furiș o discuție dintre mine și Radu. L-am văzut cum se ascunde după ușă, cu ochii mari și triști. — Mami, tu o să pleci? — m-a întrebat mai târziu, în șoaptă. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Am încercat să vorbesc cu Radu. — Nu vreau ca Vlad să crească într-o casă unde toată lumea se ceartă pentru bani! Nu vreau ca el să creadă că banii sunt totul!

Radu a râs scurt. — Nu fi naivă, Irina! Toată lumea vrea bani. Dacă nu-i iei tu, îi ia altcineva. Ce vrei să facem? Să-i dăm totul statului?

În acea noapte am plâns până dimineața. M-am gândit la copilul meu, la ce fel de exemplu îi dau. M-am gândit la mătușa mea și la cât de mult își dorea ca eu să fiu fericită. Și m-am gândit la mine: când am uitat cine sunt?

A doua zi am primit o citație la tribunal. Familia lui Radu mă dăduse în judecată pentru „contribuție la bunurile familiei”. Voiau o parte din moștenire. Am simțit că mă prăbușesc.

— Nu pot să cred că ai făcut asta! — i-am strigat lui Radu.
— E dreptul nostru! — mi-a răspuns el, fără să clipească.

Au urmat luni de coșmar: avocați, procese, certuri interminabile. Vlad a început să aibă coșmaruri și să se izoleze. Eu nu mai dormeam nopțile. Prietenii mei s-au îndepărtat; nimeni nu voia să se implice într-un scandal de familie.

Într-o zi, după o ședință la tribunal, Vlad m-a luat de mână și mi-a spus:
— Mami, eu vreau doar să fim ca înainte. Nu-mi trebuie jucării noi sau casă mare. Vreau doar să nu te mai văd plângând.

Atunci am știut ce trebuie să fac. Am vândut unul dintre apartamente și am pus banii într-un cont pe numele lui Vlad. Restul moștenirii l-am donat unei fundații pentru copii fără familie. Familia lui Radu a făcut scandal; Radu a plecat de acasă.

A fost greu. Am rămas singură cu Vlad într-un apartament mic, dar liniștit. Am început să lucrez din nou ca profesoară de limba română. Vlad merge la școală zâmbind și mă întreabă în fiecare seară dacă sunt fericită.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut prea mult din dorința de a salva ce era mai important pentru mine.

Dar apoi îl privesc pe Vlad dormind liniștit și îmi spun: Ce preț are liniștea sufletului? Merită oare banii să-ți pierzi copilul și demnitatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?