Lupta nevăzută a Victoriei: Dincolo de zâmbetul unui copil

— Victoria, de ce nu vrei să desenezi azi? întreb, încercând să-i întâlnesc privirea. Fetița stă la masa din colț, cu ochii mari, căprui, fixați în podea. Mâinile îi tremură ușor pe creionul roșu, dar nu scoate niciun sunet. În jurul nostru, ceilalți copii râd și colorează cu entuziasm. Dar la masa Victoriei e liniște apăsătoare.

De luni bune, observ la ea aceleași semne: hainele mereu prea mari sau prea mici, vânătăile ascunse sub mâneci lungi, tăcerea apăsătoare. Am încercat să vorbesc cu mama ei, doamna Lungu, dar mereu e grăbită, cu ochii roșii de oboseală și vocea tăioasă: „Nu vă mai băgați unde nu vă fierbe oala!”

Într-o zi friguroasă de noiembrie, Victoria vine la grădiniță cu un ochi umflat. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. O iau deoparte, îi dau o cană cu ceai cald și încerc să-i vorbesc blând:

— Cine ți-a făcut asta, draga mea?

Ea doar clatină din cap și își strânge buzele. În ochii ei citesc frica. Mă simt neputincioasă. Știu că trebuie să fac ceva, dar știu și cât de greu e să schimbi ceva într-un sat mic, unde toată lumea știe totul și nimeni nu spune nimic.

Seara, acasă, mă frământ. Soțul meu, Mihai, mă privește îngrijorat:

— Nu poți salva toți copiii din lume, Ana.

— Dar pe Victoria trebuie s-o ajut! Nu pot să dorm știind prin ce trece.

A doua zi, încerc din nou să vorbesc cu mama Victoriei. O găsesc la poarta grădiniței, cu o sacoșă grea în mână.

— Doamnă Lungu, aș vrea să discutăm despre Victoria…

— Ce are iar? Nu mai suport! E un copil dificil! — izbucnește ea, privindu-mă cu ochi goi.

Încerc să-i spun că fetița are nevoie de sprijin, dar mă lovește un zid de indiferență și furie mocnită. Pleacă fără să mă asculte.

În zilele următoare, Victoria devine tot mai retrasă. Nu mai vorbește deloc. Când încerc să o iau în brațe, tresare speriată. Într-o după-amiază, când copiii dormeau la prânz, o aud plângând încet sub păturică. Mă așez lângă ea și îi șoptesc:

— Sunt aici pentru tine. Poți să-mi spui orice.

Îmi apucă mâna cu putere și pentru prima dată îmi spune ceva:

— Mi-e frică de tata…

Simt cum mi se taie respirația. Știam că tatăl ei are probleme cu băutura și că e violent. Dar să aud asta direct de la ea… Mă simt copleșită.

A doua zi merg la directoarea grădiniței, doamna Popescu.

— Ana, știi bine cum merg lucrurile aici… Dacă anunțăm Protecția Copilului, familia va afla că tu ai spus ceva. S-ar putea răzbuna pe tine sau pe copil.

— Dar nu pot să stau cu mâinile în sân!

După multe discuții și nopți nedormite, sun la Protecția Copilului anonim. Trec zile fără niciun semn. Între timp, Victoria lipsește două zile de la grădiniță. Când revine, e mai slabă ca niciodată și are o rană pe obraz.

Într-o seară primesc un telefon de la mama ei:

— De ce te bagi în familia mea? Dacă pățește ceva fata mea, tu ești de vină!

Tremur toată noaptea. Mă simt vinovată și speriată. Dar când o văd pe Victoria dimineața următoare, știu că am făcut ce trebuia.

După câteva săptămâni de anchete și vizite ale asistenților sociali, tatăl Victoriei e obligat să urmeze consiliere pentru dependența de alcool. Familia primește sprijin material și psihologic. Victoria începe să zâmbească timid la orele de desen. Într-o zi îmi aduce un desen: două persoane ținându-se de mână sub un soare mare și galben.

— Asta ești tu cu mine? întreb zâmbind.

Ea dă din cap afirmativ și mă îmbrățișează pentru prima dată fără teamă.

Dar nu totul e roz. Satul vorbește. Unii părinți mă privesc urât la magazinul din colț. Aud șoapte: „S-a băgat Ana unde nu-i fierbe oala.” Soțul meu îmi spune că poate ar trebui să ne mutăm la oraș.

Dar când o văd pe Victoria jucându-se fără frică în curtea grădiniței, știu că am făcut ce trebuia. Poate nu pot salva toți copiii din lume, dar pentru unul singur am făcut diferența.

Mă întreb adesea: câți copii ca Victoria mai sunt în jurul nostru? Câți adulți aleg să întoarcă privirea? Oare cât curaj ne trebuie ca să nu rămânem indiferenți?