Legăturile nevăzute ale familiei: Povestea unei mame între speranță și dezamăgire

— Ioana, nu mai vii nici azi? Am pregătit sarmale, știu că-ți plac…

Vocea mea răsună stinsă în telefon, iar răspunsul fiicei mele, scurt și grăbit, mă lovește ca un vânt rece de noiembrie: — Mamă, nu pot, am mult de lucru. Poate săptămâna viitoare. Știi cum e…

Închid încet telefonul și rămân cu privirea pierdută spre fereastra aburită. În curte, frunzele cad una câte una, iar liniștea casei mă apasă mai tare ca niciodată. Sunt Maria, mamă a doi copii, Ioana și Radu. Am crescut singură, după ce soțul meu, Gheorghe, a plecat la cele veșnice acum doisprezece ani. Am muncit pe brânci, am făcut sacrificii, am renunțat la visele mele pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie. Mereu am crezut că, la bătrânețe, copiii mei îmi vor fi aproape, că voi simți că nu am trăit degeaba.

Dar realitatea e alta. Ioana, fata mea, e mereu ocupată. Lucrează la o firmă mare din București, are prieteni, ieșiri, planuri. Radu, băiatul meu, s-a mutat la Cluj cu soția lui, Andreea, și cu fetița lor, Mara. Îi văd rar, de sărbători, și atunci totul e pe fugă, cu telefoane care sună, cu ochii pe ceas, cu discuții despre rate, joburi, grădiniță. Mă simt ca o piesă de mobilier vechi, uitată într-un colț, de care îți amintești doar când ai nevoie de ceva.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi privind pozele vechi, am decis să-i scriu Ioanei o scrisoare. Nu una de reproș, ci una în care să-i spun cât de mult îmi lipsește. Am pus-o pe masă, lângă farfuria cu sarmale, și am așteptat. A doua zi, Ioana a venit, pe neașteptate. Era obosită, cu ochii roșii de la plâns. — Mamă, nu mai pot. Toată lumea are așteptări de la mine. Șeful, prietenii, tu… Simt că mă sufoc. Nu pot să fiu peste tot.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că nu vreau decât să o văd, să-i aud glasul, să știu că e bine. Dar am tăcut. Am lăsat-o să plângă, să-și verse amarul. Am mângâiat-o pe păr, ca atunci când era mică și venea acasă cu genunchii juliți. — Ioana, nu trebuie să fii perfectă. Eu vreau doar să fii fericită. Și să nu uiți că aici, acasă, ai mereu un loc.

După acea vizită, Ioana a început să mă sune mai des, dar totul era la fel de grăbit. — Mamă, am doar cinci minute, sunt între două ședințe. Radu, pe de altă parte, părea că se îndepărtează tot mai mult. Când îl sunam, răspundea scurt: — Mamă, nu pot vorbi acum, Mara e bolnavă. O să te sun eu.

Într-o zi, am primit vestea că Radu și Andreea vor să plece în Germania. Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. — Cum să pleci, Radu? Cum să-ți lași mama singură? — Mamă, nu mai avem ce face aici. Salariile sunt mici, viața e grea. Trebuie să ne gândim la viitorul Marei. Tu ai fost mereu puternică, știu că te descurci.

M-am simțit trădată, abandonată. Am plâns zile întregi, fără să știe nimeni. Vecina mea, tanti Viorica, a venit într-o zi la mine și m-a găsit cu ochii roșii. — Ce-i, Mărie, iar te-au lăsat copiii baltă? Hai, nu mai plânge, că așa-s tinerii azi. Nu mai știu ce-i aia familie. — Dar eu i-am crescut cu dragoste, Viorico. Am făcut tot ce-am putut. — Știu, draga mea, dar lumea s-a schimbat. Acum fiecare trage pentru el.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare, poate am pus prea multă presiune pe ei. Poate nu le-am dat destulă libertate. Sau poate, pur și simplu, așa e viața. Copiii cresc, pleacă, își fac propriile drumuri. Dar de ce doare atât de tare?

Într-o duminică, Ioana a venit cu un buchet de flori. — Mamă, știu că nu sunt fiica pe care ți-ai dorit-o. Dar te iubesc. Nu știu cum să-ți arăt asta, dar te iubesc. Am plâns amândouă, în brațe, ca două copile. — Nu vreau să fii altfel, Ioana. Vreau doar să nu uiți de mine. — N-o să uit niciodată, mamă. Dar am nevoie să mă lași să fiu eu însămi.

Am înțeles atunci că dragostea nu înseamnă posesie. Că uneori, trebuie să-i lași pe cei dragi să plece, să greșească, să se întoarcă atunci când simt ei. Dar tot doare. Seara, când casa e goală și liniștea e apăsătoare, mă întreb dacă nu cumva am visat prea mult, dacă nu am pus prea multe speranțe în copiii mei. Poate că legăturile de familie nu sunt mereu așa cum ni le imaginăm. Poate că trebuie să învățăm să iubim fără să așteptăm nimic în schimb.

Mă uit la poza de pe perete, cu mine, Ioana și Radu, de la botezul Marei. Zâmbim toți, fără griji, fără gânduri. Oare când am început să ne pierdem? Oare câți dintre noi trăim cu dorul acesta, cu așteptarea, cu speranța că, într-o zi, copiii noștri se vor întoarce acasă, nu doar de sărbători, ci cu inima?

Voi ce credeți? E vina noastră, a părinților, că legăturile se destramă? Sau pur și simplu, așa e viața, și trebuie să învățăm să trăim cu dorul?