Legături sfâșiate: Lupta noastră pentru iertare

— Nu pot să cred că ai venit la mine, Irina, după tot ce s-a întâmplat! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Irina stătea în prag, udă leoarcă, cu ochii roșii și copiii strânși lângă ea, ca niște pui speriați. În spatele lor, noaptea părea și mai grea, iar eu simțeam cum inima mi se strânge între furie și milă.

— N-am avut unde să mă duc, Maria, a șoptit ea, evitându-mi privirea. — Te rog, lasă-mă să intru. Nu pentru mine, pentru copii.

Am oftat adânc și am făcut un pas înapoi, lăsându-i să intre. Când ușa s-a închis în urma lor, am simțit că toată casa mea se umple de tensiunea trecutului: certurile noastre, reproșurile, promisiunile încălcate. Irina, sora mea mai mică, fusese mereu sufletul rebel al familiei. Eu, cea responsabilă, cea care a rămas acasă să aibă grijă de părinți, să țină familia unită. Ea, mereu pe drumuri, mereu cu vise mari și decizii pripite. Ultima oară când vorbisem, ne-am certat urât din cauza moștenirii după moartea mamei. Nu ne-am mai spus nimic de atunci, iar acum, după doi ani, stătea în fața mea, cu doi copii și o privire pierdută.

— Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, încercând să-mi domolesc vocea.

— Marius… ne-a dat afară. A spus că nu mai poate, că sunt o povară. Am plecat cu ce am putut lua. Nu am pe nimeni altcineva, Maria, doar pe tine.

Copiii, Andreea și Vlad, se uitau la mine cu ochi mari, speriați. Am simțit un val de furie față de cumnatul meu, dar și față de Irina, pentru că a ajuns iar aici, în pragul disperării, fără să se gândească la consecințe. Dar nu puteam să-i las pe drumuri. Le-am pregătit o cameră, am încălzit supă și am încercat să mă port normal, deși în mine totul fierbea.

În zilele care au urmat, casa mea s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Irina era mereu nervoasă, copiii plângeau noaptea, iar eu mă simțeam invadată, deși știam că nu e vina lor. Încercam să fiu răbdătoare, dar fiecare gest al Irinei îmi amintea de trecut: cum a plecat fără să se uite înapoi, cum m-a lăsat singură cu tata bolnav, cum a venit doar când a avut nevoie. Într-o seară, după ce am culcat copiii, am izbucnit:

— De ce ai venit la mine doar când nu mai ai pe nimeni? Unde ai fost când am avut nevoie de tine?

Irina a început să plângă, cu lacrimi grele, amare.

— Știu că am greșit, Maria! Dar nu pot să dau timpul înapoi. Am fost egoistă, am crezut că pot să mă descurc singură. Dar uite unde am ajuns. Nu vreau să-ți stric viața, dar nu mai am unde să mă duc.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. O parte din mine voia să o îmbrățișeze, să-i spună că totul va fi bine. Dar cealaltă parte era încă rănită, încă furioasă. Am rămas tăcute, fiecare cu gândurile ei, până când am adormit pe canapea, cu lumina aprinsă.

A doua zi, am primit un telefon de la Marius. Vocea lui era rece:

— Irina e la tine? Să nu crezi că mă interesează, dar copiii trebuie să vină la școală. Să nu-i înveți prostii despre mine.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Dacă ți-ar fi păsat de ei, nu i-ai fi dat afară în stradă! am răspuns, cu vocea tăioasă.

— Nu știi tu tot, Maria. Irina nu e ușă de biserică. Întreab-o de ce a plecat cu banii din casă.

Am închis telefonul tremurând. Am privit-o pe Irina, care stătea în bucătărie, cu o ceașcă de ceai în mâini, și am simțit că nu mai știu ce să cred. Am așteptat să adoarmă copiii și am întrebat-o direct:

— E adevărat ce spune Marius? Ai luat bani din casă?

Irina a oftat, cu ochii în pământ.

— Am luat, da. Dar nu pentru mine. Pentru copii. Marius pierdea tot la păcănele, nu mai aveam cu ce să le cumpăr mâncare. Am vrut să-i protejez, nu să-i fur.

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care Irina era victima, alta în care era vinovată. Am început să mă întreb dacă nu cumva și eu am greșit, judecând-o prea aspru, refuzând să văd cât de greu îi era cu adevărat. În zilele care au urmat, am încercat să o ajut să-și găsească un loc de muncă, să-i înscriu copiii la școală, să-i ofer un pic de stabilitate. Dar fiecare pas era o luptă: cu birocrația, cu prejudecățile vecinilor, cu propriile mele resentimente.

Într-o seară, Andreea a venit la mine și m-a întrebat:

— Tu o să ne lași vreodată, ca tata?

Am simțit cum mi se rupe inima. Am îmbrățișat-o și i-am promis că nu, dar în același timp mă întrebam cât voi putea să duc. Irina era tot mai abătută, iar eu simțeam că mă sufoc sub greutatea responsabilității. Într-o noapte, am auzit-o plângând în baie. Am intrat și am găsit-o ghemuită pe podea.

— Nu mai pot, Maria. Simt că totul se prăbușește peste mine. Poate ar fi mai bine să plec, să nu vă mai încurc.

Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Nu ești singură, Irina. Oricât de greu ar fi, suntem surori. Trebuie să găsim o cale să mergem mai departe. Pentru copii. Pentru noi.

Au trecut luni de zile până când lucrurile au început să se așeze. Irina și-a găsit un job la un magazin din cartier, copiii s-au adaptat la școala nouă, iar eu am învățat să iert, puțin câte puțin. Dar rănile nu s-au vindecat complet. Încă mai avem momente în care ne certăm, în care trecutul ne apasă. Dar am înțeles că familia nu înseamnă perfecțiune, ci luptă, compromis și, mai ales, iertare.

Uneori, când mă uit la Irina și la copii, mă întreb: oare cât putem duce înainte să ne rupem de tot? Sau poate tocmai prin aceste încercări învățăm ce înseamnă cu adevărat să fim o familie? Voi ce ați face în locul meu?