Legătura care nu se rupe: Povestea mea, a celor trei fiice și prețul iubirii

— Camelia, trebuie să alegi. Nu poți să-i salvezi pe toți, iar tu… tu s-ar putea să nu supraviețuiești, mi-a spus doctorul Ionescu, cu vocea lui calmă, dar tăioasă ca o lamă rece.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. În salonul alb, cu miros de dezinfectant, mama stătea pe un scaun, cu mâinile încleștate pe poșetă. Tata se plimba nervos pe hol, iar soțul meu, Radu, încerca să pară puternic, dar ochii îi trădau frica. Aveam 29 de ani și eram însărcinată cu tripleți. O minune, spuneau unii. Un blestem, șopteau alții.

— Nu pot să aleg, am șoptit. Cum să aleg între viața mea și a copiilor mei?

Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.
— Camelia, tu ești copilul meu. Nu pot să te pierd. Dar nici nu pot să-ți spun ce să faci.

Radu a izbucnit:
— Nu vreau să te pierd! Dar nici nu pot să-mi imaginez că nu vom avea copiii noștri… Ce fel de oameni am fi dacă am renunța la ei?

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem niciodată. În noaptea aceea, am stat trează privind tavanul spitalului, ascultând bătăile inimii mele și încercând să-mi imaginez cum ar fi viața fără mine pentru Radu sau fără copii pentru noi doi. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea un semn.

A doua zi, doctorul Ionescu a venit din nou.
— Camelia, riscul este foarte mare. Dacă vrei să continui sarcina cu toți trei, trebuie să fii pregătită pentru orice. S-ar putea ca niciunul să nu supraviețuiască. Sau… poți alege reducerea embrionară. Știu că sună îngrozitor, dar e singura șansă reală pentru tine și pentru cel puțin unul dintre copii.

Am simțit că mă sufoc. Cum să aleg? Cum să fiu eu judecătorul vieții propriilor mei copii?

Au urmat zile de coșmar. Mama și tata s-au certat în fiecare seară. Tata era categoric:
— Nu vreau să-mi pierd fata! Copiii se mai pot face…
Mama plângea în pernă și mă ruga să nu mă grăbesc.
Radu s-a închis în el. Nu mai vorbea cu nimeni, doar stătea ore întregi privind pe geam.

Într-o seară, l-am găsit pe tata pe balcon, fumând nervos.
— Tată, ce ai face tu?
S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți.
— Nu știu, Camelia. Niciun părinte nu ar trebui să fie pus în fața unei astfel de alegeri. Dar te iubesc și nu vreau să te pierd.

În cele din urmă, am decis să merg mai departe cu toți trei. Am simțit că nu pot trăi cu gândul că am ales cine trăiește și cine nu. Am semnat hârtiile și am început monitorizarea strictă.

Sarcina a fost un coșmar: grețuri continue, dureri de spate insuportabile, nopți nedormite și frica permanentă că oricând se poate întâmpla ceva rău. Mama venea zilnic la mine acasă cu ciorbe calde și lacrimi în ochi. Tata mă suna din două în două ore. Radu s-a transformat: a devenit protector, atent la orice detaliu, dar și tot mai distant.

La șapte luni am ajuns de urgență la spital. Contracții premature. Doctorii alergau prin salon, asistentele îmi puneau perfuzii, iar eu simțeam că mă scufund într-un vis urât.

— Camelia, trebuie să naștem acum! mi-a spus doctorul Ionescu.

Nu-mi mai amintesc decât lumina orbitoare din sala de operație și vocea unei asistente care striga: „Avem una! Avem două! Avem trei!”

Când m-am trezit, Radu era lângă mine, cu ochii roșii de plâns.
— Sunt bine? Copiii?
— Două fete sunt stabile… Una e la terapie intensivă… Dar ai supraviețuit! Ai supraviețuit!

Au urmat luni de spitalizare pentru fetițe. Maria și Ilinca au fost mai puternice. Ana a luptat cel mai mult. În fiecare zi mergeam la incubator și le vorbeam prin sticla groasă:
— Mami e aici… Vă rog, luptați!

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Tata a început să vină mai rar; nu suporta să mă vadă suferind. Mama s-a mutat la noi ca să mă ajute. Radu… Radu s-a pierdut printre griji și facturi neplătite. Certurile au început să apară: despre bani, despre lipsa intimității, despre viitor.

Într-o noapte, după ce Ana a făcut o criză respiratorie și aproape am pierdut-o, Radu a izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai pot trăi cu frica asta în fiecare zi! Parcă nu mai suntem o familie… Suntem doar niște oameni care încearcă să supraviețuiască!

Am plâns împreună până dimineața. Atunci am înțeles că nimic nu va mai fi ca înainte. Am început terapia de cuplu, la insistențele mamei. Am învățat să ne spunem durerile fără să ne rănim reciproc.

După un an, fetițele au venit acasă toate trei. Maria era veselă și curioasă; Ilinca timidă și sensibilă; Ana fragilă dar încăpățânată ca o stâncă.

Viața noastră a devenit o cursă continuă între medici, terapii și nopți nedormite. Prietenii s-au îndepărtat; rudele ne judecau pe la colțuri:
— De ce nu a ales reducerea? Acum toată familia suferă…

Dar când le privesc dormind una lângă alta, știu că am făcut alegerea corectă pentru sufletul meu.

Astăzi sunt obosită, uneori disperată, dar recunoscătoare pentru fiecare zâmbet al fetelor mele. Familia noastră nu mai e perfectă — dar e reală.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ar avea curajul să aleagă cu inima și nu cu frica? Ce preț suntem dispuși să plătim pentru iubire?