Lanțurile Perfecțiunii: Povestea unei Mame Românce

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea Ioanei răsună în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremură pe cana de ceai, iar ochii îi sunt roșii de la plâns. Eu stau pe scaunul de lângă ea, cu șorțul murdar de făină, încercând să-mi găsesc cuvintele.

— Ioana, te rog… nu te grăbi. Toate cuplurile au probleme. Știi cum era și la noi acasă cu tatăl tău… Dar am trecut peste toate. Așa e viața, nu e totul roz, îi spun, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Ea oftează adânc și-și trece mâna prin păr. — Mamă, tu nu înțelegi! Nu e vorba doar de certuri. Nu mă mai regăsesc lângă el. Simt că mă sufoc. Că nu mai sunt eu.

Mă uit la ea și văd în ochii ei aceeași disperare pe care o simțeam eu când eram tânără, dar pe care am îngropat-o adânc sub straturi de compromisuri și tăceri. Mă doare să recunosc că poate am greșit atunci când am ales să rămân cu Gheorghe doar pentru că „așa trebuie”.

— Ioana, lumea o să vorbească. Ce-o să zică rudele? Vecinii? Toți cred că sunteți familia perfectă. Soțul tău are serviciu bun, nu bea, nu te bate… Ce-ți mai trebuie?

Ea izbucnește în plâns. — Mamă, nu vreau să trăiesc pentru gura lumii! Vreau să fiu fericită! Nu vreau să ajung ca tine…

Cuvintele ei mă lovesc ca un bici. Mă ridic brusc și mă uit pe geam, la copacii goi din curte. Îmi amintesc cum, acum treizeci de ani, stăteam la aceeași fereastră și visam să fug la București, să devin profesoară de literatură. Dar tata a spus nu. Gheorghe m-a cerut de nevastă și toată lumea a zis că e un băiat bun. Am acceptat fără să-mi ascult inima.

— Ioana, eu am făcut tot ce-am putut pentru tine. Am muncit, am tras, am înghițit multe… Tot ce mi-am dorit a fost să ai o viață mai bună ca a mea.

— Și tocmai de asta vreau să plec! Nu vreau să mă pierd pe mine doar ca să mulțumesc pe alții!

Simt cum mă apasă vinovăția. Poate dacă aș fi avut curajul să-mi urmez visurile, i-aș fi dat și ei exemplu. Poate dacă nu i-aș fi spus mereu „fii cuminte”, „nu face probleme”, „nu supăra lumea”, ar fi avut mai mult curaj acum.

În zilele următoare, casa noastră devine un câmp de bătălie tăcut. Gheorghe vine acasă obosit, întreabă scurt „Ce face fata?” și oftează când îi spun că nu vrea să vorbească cu el. Sora mea, Elena, mă sună zilnic: — Maria, nu lăsa fata să facă prostii! O să-și distrugă viața! Cine o mai ia după ce divorțează?

Mă simt prinsă între două lumi: una veche, în care femeia trebuie să rabde orice pentru familie, și una nouă, în care fericirea personală contează mai mult decât aparențele.

Într-o seară, Ioana vine la mine cu valiza în mână.

— Mamă, plec la București. Am găsit chirie cu o colegă de la facultate. Nu pot să mai stau aici.

Îmi vine să țip la ea, să-i spun că greșește, dar văd hotărârea din ochii ei. Îmi amintesc de fata timidă care venea acasă plângând după ce colegii râdeau de accentul ei moldovenesc la liceu. Acum e femeie.

— Să ai grijă de tine… îi spun încet, strângând-o în brațe.

După plecarea ei, casa devine pustie. Gheorghe tace și se uită la televizor până târziu. Eu mă plimb prin camerele goale și mă întreb unde am greșit. Oare am fost prea dură? Prea slabă? Prea prinsă în ce zice lumea?

Într-o duminică, merg la biserică și mă rog pentru liniște. Preoteasa mă oprește la ieșire:

— Maria, am auzit că fata ta vrea să divorțeze… Mare păcat! Dar știi ceva? Mai bine o fată fericită singură decât una nefericită lângă un bărbat nepotrivit.

Cuvintele ei mă surprind. Poate că nu toată lumea judecă așa cum cred eu.

Trec lunile. Ioana îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine”, „Am primit job”, „Mi-e dor de tine”. Într-o zi vine acasă cu un zâmbet larg pe față și ochii strălucitori.

— Mamă, am reușit! Am publicat primul meu articol într-o revistă!

O îmbrățișez strâns și simt cum o parte din povara mea se ridică. Poate că fericirea nu stă în perfecțiune sau în ce zice lumea. Poate că adevărata iubire de mamă e să-ți lași copilul să-și găsească drumul.

Mă uit la Ioana și mă întreb: dacă aș fi avut curajul ei acum treizeci de ani, cum ar fi fost viața mea? Oare câte femei trăiesc încă în lanțurile perfecțiunii? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?