Lacrimi printre rafturi: Povestea visului lui Ilinca și a cărților pentru copiii din spital

— Nu vreau să plec, mami. Nu încă. Mai am ceva de făcut.

Vocea Marei răsuna slabă, dar hotărâtă, printre cearșafurile albe ale salonului de la etajul trei al Spitalului de Copii „Marie Curie”. Mă uitam la ea, cu ochii umflați de nesomn și lacrimi, încercând să-mi ascund disperarea. Avea doar zece ani și deja purta pe umeri o povară pe care niciun adult nu ar trebui să o cunoască.

— Ce vrei să faci, puiule? am întrebat-o, încercând să-i zâmbesc.

— Vreau să adunăm 15.000 de cărți pentru copiii ca mine. Să nu le fie frică aici. Să aibă unde să fugă, măcar cu mintea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mara iubea poveștile. Citeam împreună în fiecare seară, chiar și când tratamentele o făceau să adoarmă cu cartea pe piept. Era felul ei de a evada din realitatea perfuziilor și a analizelor fără sfârșit.

Soțul meu, Doru, stătea într-un colț al camerei, cu pumnii strânși și privirea pierdută. Între noi se așternuse o tăcere grea de când boala Marei devenise incurabilă. Ne certam din orice: el voia să o protejeze de orice efort, eu voiam să-i împlinesc fiecare dorință. În acea zi, însă, am știut că trebuie să fac ceva mai mult decât să plâng.

— Promit că o să fac tot ce pot, i-am spus Marei, ținându-i mâna mică între palmele mele reci.

A doua zi am început. Am scris pe Facebook povestea Marei și dorința ei. Am sunat la edituri, la prieteni, la rude. Unii au râs de mine:

— Ilinca, ești nebună? 15.000 de cărți? Cine mai citește azi?

Alții m-au privit cu milă:

— Las-o pe Mara să se odihnească… Nu-i mai da speranțe deșarte.

Dar au fost și oameni care au înțeles. O profesoară din Bacău a strâns 200 de cărți cu elevii ei. O bătrână din satul bunicilor mi-a trimis un pachet cu basme vechi, legate cu sfoară. Un băiat de 14 ani din Constanța a donat toate cărțile lui preferate „ca să nu fie nimeni singur pe holurile alea reci”.

În timp ce cutiile se adunau în sufrageria noastră, Mara slăbea pe zi ce trecea. Doru nu mai suporta să vadă rafturile pline și mă acuza că fug de realitate:

— Tu chiar crezi că o să-i salvezi viața cu niște cărți? Nu vezi că ne pierdem copilul?

— Nu vreau să-i salvez viața, Doru! Vreau să-i salvez visul!

Ne-am certat până târziu în noapte. Am spart farfurii, am urlat unul la altul, apoi am plâns împreună pe podeaua bucătăriei. În acea noapte am simțit că nu mai pot. Dar dimineața, când am văzut mesajele de la oameni necunoscuți care voiau să ajute, am știut că trebuie să continui.

Într-o zi geroasă de februarie, Mara m-a rugat să-i citesc din „Micul Prinț”. Avea obrajii palizi și ochii mari, ca două stele obosite.

— Mami… dacă nu apuc să văd toate cărțile astea ajungând la copii… promite-mi că tu o să termini ce-am început.

Am simțit cum mi se oprește respirația.

— Îți promit, iubita mea.

Două zile mai târziu, Mara s-a stins în somn. Lumea mea s-a prăbușit. Nu mai voiam nimic. Doru s-a închis în el; nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri practice: facturi, mormântare, acte.

Dar cutiile cu cărți continuau să sosească. Oamenii veneau la ușa noastră cu sacoșe pline, unii plângeau când le povesteam despre Mara. Am simțit că nu pot lăsa visul ei să moară odată cu ea.

Am început să organizez voluntari. Am vorbit cu spitalele din București, apoi din țară. Am făcut liste, am sortat cărți până târziu în noapte. Uneori mă opream și plângeam printre rafturi, mirosind paginile vechi și gândindu-mă la Mara citind cu voce șoptită.

Doru a început să mă ajute fără să spună nimic. Într-o seară l-am găsit citind o poveste unui băiețel internat la Fundeni. L-am privit cum îi tremură vocea la final și am știut că și el găsea alinare în acest proiect.

După șase luni de muncă neîntreruptă, am reușit: 15.000 de cărți au ajuns în secțiile de pediatrie din toată țara. Am primit scrisori de la copii care spuneau că nu le mai e atât de frică atunci când citesc. O fetiță din Cluj mi-a scris: „Când citesc povești, uit că sunt bolnavă.”

La parastasul Marei am adus câteva dintre aceste scrisori și le-am citit familiei. Mama mea a plâns în hohote; fratele meu m-a strâns în brațe pentru prima dată după ani de certuri legate de moșteniri și bani.

Au trecut doi ani de atunci. Încă primesc uneori câte un pachet cu cărți sau un mesaj de la un copil care a găsit alinare printre pagini. Durerea nu dispare niciodată, dar știu că Mara trăiește prin fiecare poveste citită într-un salon rece de spital.

Uneori mă întreb: dacă nu ar fi fost visul Marei, aș fi avut puterea să merg mai departe? Poate că uneori nu putem schimba destinul, dar putem schimba lumea altcuiva — măcar pentru o clipă — cu o poveste spusă la timp.