La treizeci de ani, Irina alege cariera în locul familiei: Dilema unei generații moderne

— Irina, iar ai uitat să suni! Nu ți-e rușine? Măcar de ziua ta să te gândești la noi, nu doar la muncă! Vocea mamei răsună în telefon, plină de reproșuri, în timp ce eu privesc pe geamul biroului din București, la orașul care nu doarme niciodată. E trecut de ora opt seara, iar eu încă tastez frenetic la laptop, încercând să termin raportul pentru ședința de mâine.

— Mamă, știi că am mult de lucru. Nu e vorba că nu mă gândesc la voi, dar…

— Dar ce, Irina? Ai treizeci de ani! Toate colegele mele de la serviciu au nepoți, numai eu mă uit la poze cu tine la birou. Nu-ți ajunge? Nu vrei și tu o familie?

Simt cum mă strânge inima. Nu e prima dată când avem discuția asta. Tata tace, dar știu că și el așteaptă să-l fac mândru, să-i aduc un ginere la masă, să audă râsete de copii prin casă. Dar eu… eu am visat mereu altceva. Am vrut să fiu independentă, să nu depind de nimeni, să-mi construiesc singură drumul. Și am reușit: două facultăți, un master, un job la o multinațională, salariu bun, apartament în centru. Prietenele mele din liceu s-au căsătorit, au copii, postează poze cu micuții la grădiniță. Eu postez din avion, din ședințe, de la conferințe.

— Irina, nu te-ai gândit niciodată că poate pierzi ceva? mă întreabă mama, vocea ei tremurând ușor.

— Poate, mamă, dar nu simt că pierd. Simt că trăiesc.

Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută. Oare chiar nu pierd nimic? Seara, când ajung acasă, mă așteaptă doar liniștea. Uneori, liniștea asta mă apasă. Alteori, e tot ce-mi doresc.

A doua zi, la birou, colegii râd și glumesc. Maria, colega mea de birou, îmi arată poze cu fetița ei. — Uite ce drăguță e, Irina! Nu vrei și tu un copil? E cea mai mare bucurie din lume!

Zâmbesc, dar în sufletul meu se dă o luptă. Am avut o relație lungă cu Vlad, dar s-a terminat când am refuzat să mă mut cu el la Ploiești, unde primise un post bun. Eu nu puteam renunța la tot ce am construit aici. El a plecat, eu am rămas. Uneori mă întreb dacă am făcut bine.

Sâmbătă, merg acasă la părinți, la Pitești. Mama mă întâmpină cu ochii umezi. — Irina, uite, vecina de la trei a făcut nuntă mare pentru fată. Toată lumea întreabă de tine. Ce să le spun?

— Spune-le că sunt fericită, mamă. Chiar sunt.

Dar nu sunt sigură. La masă, tata încearcă să deschidă subiectul cu diplomație:

— Irina, nu zic să nu muncești, dar poate găsești și tu pe cineva. Nu-i păcat să fii singură?

— Tată, nu sunt singură. Am prieteni, am colegi, am viața mea.

— Da, dar nu-i același lucru. O să vezi tu, când o să fie prea târziu…

Mă ridic de la masă, simțind că nu mai pot respira. Mă duc în camera mea de copil, unde pe rafturi stau încă jucăriile și cărțile vechi. Mă uit la pozele cu mine la serbări, la olimpiade. Mereu am vrut să-i fac mândri. Dar acum simt că orice aș face, nu e de ajuns.

Seara, mă sună Roxana, cea mai bună prietenă a mea din facultate. — Irina, hai la o cafea mâine. Trebuie să-ți spun ceva!

Ne întâlnim la cafeneaua noastră preferată. Roxana e însărcinată. Radiază de fericire. — Irina, nu știu cum să-ți spun, dar e cel mai frumos sentiment din lume. Nu te-ai gândit niciodată să…?

— Roxana, nu știu. Poate nu sunt făcută pentru asta. Poate nu am găsit omul potrivit. Poate… poate mi-e frică să nu pierd tot ce am construit.

— Dar dacă pierzi altceva, mai important?

Întrebarea ei mă urmărește zile întregi. La birou, primesc o ofertă de promovare. Ar trebui să mă mut la Cluj, să conduc o echipă nouă. E șansa vieții mele. Dar dacă accept, știu că distanța de familie va crește și mai mult. Mama plânge la telefon când îi spun. — Irina, nu ne mai vezi deloc? Nu-ți pasă?

— Mamă, nu pot trăi viața pe care o vrei tu pentru mine. Trebuie să-mi trăiesc propriile alegeri.

— Și dacă te răzgândești? Dacă, într-o zi, o să vrei și tu o familie, dar va fi prea târziu?

Nu am răspuns. Poate că nu există un răspuns corect. Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească drumul, chiar dacă asta înseamnă să-i dezamăgești pe cei dragi.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, mă uit în oglindă și mă întreb: oare fericirea mea trebuie să arate ca în pozele altora? Oare e greșit să-mi doresc altceva decât ce așteaptă familia de la mine? Sau, poate, e doar un alt fel de a fi fericit?

Voi ce ați alege? Să urmați visul vostru sau să vă sacrificați pentru liniștea familiei? Poate că nu există răspunsuri simple, dar cred că merită să vorbim despre asta.