La masa cu străinii care mi-au dat viață

— Vrei să mai iei puțină ciorbă, domnișoară? vocea femeii din fața mea tremura ușor, ca și cum ar fi vrut să pară ospitalieră, dar nu știa cum. M-am uitat la mâinile ei — aceleași degetele subțiri pe care le vedeam în oglindă la mine, dar nu aveam voie să spun nimic. Nu știau cine sunt. Nu știau că fata tăcută care le zâmbește politicos la masa asta de duminică e copilul pe care l-au lăsat la maternitate acum douăzeci și patru de ani.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum inima vi se strânge atât de tare încât vă vine să fugiți, dar picioarele refuză să vă asculte. Așa m-am simțit eu în acea zi, la masa unor străini care, fără să știe, erau părinții mei. Totul a început cu o întâmplare banală: colega mea de la facultate, Irina, m-a invitat la ea acasă, la Ploiești, să petrecem weekendul. Nu știam nimic despre familia ei, nici ea despre trecutul meu. Am acceptat fără să bănuiesc ce urma să se întâmple.

Când am intrat în apartamentul lor, am simțit un miros familiar de ciorbă de perișoare și pâine proaspătă. Am zâmbit politicos și am dat mâna cu părinții Irinei: doamna Maria și domnul Viorel. Mi-au părut oameni simpli, calzi, dar ochii lor aveau o tristețe pe care nu o puteam explica. Am stat la masă, am vorbit despre vreme, despre examene, despre cât de greu e să găsești un job bun în România. Nimic nu prevestea furtuna care urma să mă lovească.

La un moment dat, doamna Maria s-a uitat lung la mine. — Ai niște ochi foarte frumoși… parcă i-am mai văzut undeva. Am zâmbit stingherită și am dat din cap. Nu era prima dată când cineva îmi spunea asta — dar niciodată nu avusese atâta greutate.

După masă, Irina a ieșit cu tatăl ei pe balcon să fumeze. Am rămas singură cu doamna Maria. A început să-mi povestească despre copilăria Irinei, despre cât de greu le-a fost când era mică și cât de mult și-ar fi dorit să aibă încă un copil. — Dar n-a fost să fie… a oftat ea adânc. — Am pierdut o fetiță la naștere. Sau cel puțin așa ni s-a spus. N-am văzut-o niciodată. Doar ne-au spus că nu a supraviețuit.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Toată viața mea am știut doar că am fost abandonată la maternitate, fără explicații. În dosarul meu de la centru scria „părinți necunoscuți”. Dar acum, privind-o pe femeia din fața mea, am simțit o durere pe care nu o pot descrie.

Seara aceea a trecut ca prin ceață. M-am retras devreme în camera Irinei sub pretextul oboselii. Am plâns în pernă ca un copil mic, întrebându-mă dacă nu cumva destinul are un mod crud de a-ți arunca adevărul în față exact când te aștepți mai puțin.

A doua zi dimineață am găsit curajul să-i spun Irinei povestea mea — sau măcar o parte din ea. — Știi… eu am crescut la centru. Nu mi-am cunoscut niciodată părinții. Irina m-a privit lung, apoi a spus încet: — Mama mea mereu a avut sentimentul că fetița ei trăiește undeva… că n-a murit cu adevărat.

Am petrecut restul weekendului într-o stare de confuzie totală. La plecare, doamna Maria m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Să ai grijă de tine, draga mea. Ai ceva special în privire…

Am plecat spre București cu trenul și tot drumul m-am gândit dacă ar trebui sau nu să le spun adevărul. Dacă ar fi adevărul meu sau doar o coincidență dureroasă? Am început să caut dosarul meu vechi, să pun cap la cap datele: anul nașterii mele, spitalul… Totul se potrivea.

Au trecut luni până am găsit curajul să mă întorc la Ploiești și să le spun totul. Întâlnirea a fost un coșmar: domnul Viorel a refuzat să creadă, a ridicat vocea: — Ce vrei de la noi? Bani? Doamna Maria plângea în hohote: — Cum ai putut să ne ascunzi atâția ani? Dar eu nu ascunsesem nimic. Nici eu nu știusem cine sunt.

Irina era șocată. — Deci tu ești sora mea? Toată viața am visat că am o soră undeva… Dar nu așa mi-am imaginat că o voi găsi.

Au urmat luni de tăcere și resentimente. Domnul Viorel nu voia să audă de mine; spunea că trecutul trebuie lăsat acolo unde e. Doamna Maria mă suna uneori plângând: — Iartă-mă… dacă aș fi știut… Dar cum poți ierta ceva ce nici măcar nu știi dacă s-a întâmplat cu adevărat?

Am încercat să mă apropii de Irina, dar între noi era mereu o prăpastie invizibilă: ea crescuse iubită, eu crescusem printre străini care veneau și plecau din viața mea ca niște umbre.

Anii au trecut și rana aceea nu s-a vindecat niciodată complet. M-am întrebat mereu dacă sângele chiar contează sau dacă familia e cea pe care ți-o alegi singur. În centru am avut prieteni care mi-au fost frați mai mult decât orice legătură biologică.

Astăzi sunt adult și încă port cu mine povara acelui weekend la masa unor străini care mi-au dat viață fără să știe cine sunt cu adevărat. Poate că iertarea vine cu timpul sau poate că unele răni rămân deschise pentru totdeauna.

Mă întreb adesea: ce înseamnă cu adevărat familia? Sângele sau sufletul? Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate îl veți găsi voi înaintea mea.