La jumătatea vieții, am aflat că nu sunt tatăl copiilor mei

— Nu pot să cred, Livia! Cum ai putut să-mi faci asta? Ți-am dat tot ce am avut mai bun! Ți-am dat viața mea!

Vocea mea răsuna spart în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și jucării aruncate la întâmplare pe podea. Livia stătea în fața chiuvetei, cu spatele la mine, mâinile strânse pe marginea blatului. Tremura. Nu răspundea. În camera cealaltă, Ilinca și Vlad, copiii noștri — sau, mai bine zis, copiii ei — se uitau la desene animate, fără să știe că lumea lor tocmai se prăbușea.

Nu știu exact când am început să bănuiesc. Poate când Vlad a împlinit opt ani și am observat că nu seamănă deloc cu mine. Poate când Ilinca a început să pună întrebări despre familia Liviei, iar ea schimba mereu subiectul. Sau poate când am găsit acea scrisoare veche, ascunsă printre hainele de iarnă, cu un scris necunoscut: „Nu pot să-ți promit nimic, dar știu că nu voi uita niciodată vara aceea.”

Am ignorat semnele. Am preferat să cred că suntem o familie normală, ca toți ceilalți din blocul nostru din cartierul Militari. Mergeam la serviciu — eu la atelierul auto, Livia la farmacie — ne vedeam seara la masă, ne certam din nimicuri și ne împăcam la fel de repede. Copiii erau centrul universului nostru. Sau așa credeam.

Totul s-a schimbat într-o zi de martie, când Vlad a avut nevoie de o intervenție medicală minoră și doctorul a sugerat să facem niște teste genetice de rutină. Rezultatele au venit după două săptămâni. Am citit raportul de trei ori până să înțeleg ce scria: Vlad nu era fiul meu biologic.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit din spital fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni. Am mers pe jos până acasă, cu raportul mototolit în buzunar. În seara aceea, am stat pe balcon și am fumat un pachet întreg de țigări, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit.

A doua zi am cerut Liviei să-mi spună adevărul. La început a negat. Apoi a plâns. Apoi a recunoscut: „A fost doar o greșeală, Radu! Eram tineri, eram confuzi… Nu știam ce vreau.”

— Și Ilinca? am întrebat cu voce stinsă.

A tăcut. Asta a fost răspunsul ei.

Am făcut testul și pentru Ilinca. Rezultatul a venit după alte două săptămâni de chin: nici ea nu era copilul meu.

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să urlu, să sparg totul în jur, dar m-am uitat la pozele cu copiii de pe perete și m-am prăbușit pe podea. Cum puteam să nu-i mai iubesc? Cum puteam să le spun adevărul? Cum puteam să trăiesc cu această minciună?

În zilele care au urmat, am început să mă îndoiesc de tot ce trăisem până atunci. Prietenii mei — Mihai și Sorin — au observat că ceva nu e în regulă.

— Ce-ai pățit, Radule? Nu mai ești tu… a zis Mihai într-o seară la bere.

— Nimic… Probleme acasă.

— Toți avem probleme acasă! Dar tu arăți ca și cum ai fi văzut moartea cu ochii.

Am vrut să le spun, dar mi-a fost rușine. Mi-a fost frică de judecata lor, de compasiunea falsă sau de glumele proaste care ar fi urmat.

Livia încerca să repare ceva ce nu mai putea fi reparat. Îmi gătea mâncărurile preferate, îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc” prin casă, mă ruga să mergem împreună la consiliere de cuplu.

— Radu, nu vreau să te pierd! Copiii au nevoie de tine! Eu am nevoie de tine!

— Dar eu? Eu cine sunt acum? Sunt doar un străin în propria mea viață?

Nopțile au devenit insuportabile. Mă trezeam transpirat, cu inima bătând nebunește. Îmi aminteam primele zile după ce s-au născut copiii — cum le țineam în brațe, cum le cântam înainte de culcare, cum le promiteam că voi fi mereu acolo pentru ei.

Într-o dimineață, Ilinca a venit la mine cu o scrisoare desenată:

„Tati, te iubesc mult! Ești cel mai bun tată din lume!”

Am plâns ca un copil. Am plâns pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce încă aveam.

Familia Liviei a aflat și ei adevărul. Mama ei m-a sunat:

— Radu, te rog să nu-i părăsești! Tu ești singurul tată pe care l-au cunoscut vreodată…

Dar tata? Tata m-a privit lung și mi-a spus:

— Sângele apă nu se face, băiete… Dar nici minciuna nu ține loc de familie.

Am început să mă gândesc la divorț. Avocatul mi-a spus că legea e complicată: „Dacă ai recunoscut copiii la naștere și i-ai crescut ca ai tăi, instanța va ține cont de interesul lor.”

Dar ce era interesul lor? Să trăiască într-o minciună? Sau să știe adevărul?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat cu Livia la masă și am vorbit ore întregi. Am plâns amândoi. Am recunoscut că ne-am iubit cândva cu adevărat, dar că între timp ne-am pierdut pe drum.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat ea cu ochii roșii.

— Nu știu… Vreau doar să nu-i rănesc pe copii.

Am decis să rămân pentru ei. Să fiu tatăl lor, chiar dacă nu sunt al lor biologic. Să le ofer stabilitate și iubire, chiar dacă sufletul meu e sfâșiat.

Dar rana rămâne deschisă. În fiecare zi mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dacă pot ierta vreodată cu adevărat. Dacă pot merge mai departe fără să mă pierd pe mine însumi.

Poate că familia nu înseamnă doar sânge. Poate că iubirea e mai puternică decât trădarea. Sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate ierta o asemenea trădare? Sau e mai bine să o iei de la capăt, oricât ar durea?