La 60 de ani, am trăit o iubire interzisă: Între rușine, dorință și frica de a-mi pierde familia

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Maria! Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau pe cana de faianță, iar ochii lui căprui, cândva blânzi, mă priveau acum ca pe o străină.

Am rămas nemișcată, cu spatele lipit de chiuvetă. Îmi simțeam inima bătând atât de tare încât mă temeam că o va auzi și el. Nu știam ce să spun. Cum să-i explic că la 60 de ani, după o viață întreagă de compromisuri, am simțit pentru prima dată că trăiesc cu adevărat?

Totul a început banal. La clubul de pensionari din cartier, unde mergeam să mai schimb o vorbă, să scap de singurătatea care mă apăsa ca o pătură grea. Acolo l-am cunoscut pe Victor. Avea 65 de ani, părul alb, dar ochii vii și un zâmbet care mă făcea să uit de riduri și de durerile de spate. Vorbea cu pasiune despre poezie, despre tinerețea lui la Iași, despre cum a pierdut totul într-un divorț urât. M-a ascultat când i-am povestit despre copiii mei — Irina și Vlad — care nu mai vin acasă decât la sărbători, despre Sorin care nu mă mai vedea demult ca femeie, ci doar ca pe cineva care îi pune ciorba pe masă.

— Maria, ai ochi frumoși. Nu ți-a mai spus nimeni asta? mi-a zis Victor într-o seară, când ne-am întors împreună spre casele noastre. Am râs stânjenită.

— La vârsta asta? Cine să-mi mai spună?

— Eu îți spun. Și nu glumesc.

Așa a început totul. Întâi priviri lungi, apoi plimbări prin parc, apoi o atingere ușoară pe mână. M-am simțit vie. Vinovată, dar vie. Am încercat să mă opresc, dar nu am putut. Era ca și cum aș fi deschis o ușă pe care o ținusem încuiată zeci de ani.

Într-o după-amiază ploioasă, m-a invitat la el acasă „să-mi arate niște fotografii din tinerețe”. Știam ce urma să se întâmple și totuși am mers. Am făcut dragoste ca doi adolescenți speriați și entuziasmați. După aceea am plâns în brațele lui.

— Ce facem acum? l-am întrebat printre sughițuri.

— Trăim, Maria. Pentru prima dată trăim.

Dar viața nu e poezie. Acasă mă aștepta Sorin cu aceeași rutină: „Ce-ai gătit azi?”, „Ai văzut telecomanda?”. M-am simțit vinovată pentru fiecare minciună spusă, pentru fiecare oră petrecută cu Victor în loc să fiu acasă. Dar nu mă puteam opri.

Adevărul a ieșit la iveală într-o seară când Irina a venit pe neașteptate acasă și mi-a găsit telefonul deschis pe un mesaj: „Mi-e dor de tine”. A citit totul. A urlat la mine:

— Cum ai putut? La vârsta ta! Să-ți bați joc de tata?

Am încercat să-i explic că nu e vorba doar despre sex sau aventură, ci despre nevoia mea de a fi văzută, iubită, apreciată ca femeie.

— Mama, tu nu înțelegi! Noi te-am respectat mereu! Cum poți să ne faci asta?

Sorin a aflat în aceeași seară. A plâns în fața mea pentru prima dată în 40 de ani de căsnicie.

— Dacă voiai altceva… trebuia să-mi spui! Dar tu ai ales să mă minți!

Am vrut să-i spun că i-am spus de atâtea ori… doar că el nu m-a auzit niciodată cu adevărat.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon. Irina m-a blocat pe Facebook. Sorin dormea pe canapea și nu-mi vorbea decât monosilabic. Vecinele au început să mă privească ciudat — probabil Irina le-a spus totul.

Victor m-a sunat:

— Vrei să plecăm undeva? Să începem o viață nouă?

Dar eu nu puteam. Nu puteam să-mi las familia în ruine pentru o iubire târzie, oricât de vie m-ar fi făcut să mă simt.

Am început să merg la biserică, să mă rog pentru iertare și liniște. Preotul mi-a spus:

— Dumnezeu iartă orice păcat dacă ești sinceră cu tine însăți.

Dar eu nu știam ce vreau cu adevărat: să fiu iertată sau să fiu fericită?

Într-o seară, Sorin a venit la mine în bucătărie:

— Maria… putem încerca să reparăm? Sau vrei să pleci?

L-am privit lung. Nu aveam răspunsuri. Doar întrebări și o durere surdă în piept.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare avem dreptul la fericire la orice vârstă? Sau trebuie să ne sacrificăm mereu pentru ceilalți? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?