La 50 de ani, îmi părăsesc soția, nu pentru o iubire mai tânără, ci pentru flacăra care nu s-a stins niciodată

— Nu pot să cred că faci asta! a țipat Mariana, cu ochii roșii de plâns, în timp ce eu stăteam în pragul sufrageriei, cu valiza la picioare. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de vocea ei tremurată. Mă uitam la ea și simțeam cum mă sfâșie vinovăția, dar și o liniște ciudată, ca și cum după ani de zile în care am trăit pe pilot automat, în sfârșit respiram.

Nu e vorba de vreo tânără care mi-a sucit mințile. Nu e vorba de criza vârstei mijlocii sau de vreo nebunie trecătoare. E vorba de Ana. Ana, fata cu ochi verzi din liceu, cea care mi-a scris prima scrisoare de dragoste și pe care n-am putut-o uita niciodată, oricât am încercat. Ne-am întâlnit din întâmplare la o conferință la Brașov, după 30 de ani. Am stat la aceeași masă, am râs ca niște adolescenți și am simțit că timpul s-a dat înapoi. Atunci am știut: flacăra aia veche nu s-a stins niciodată.

Dar cum să-i explic Marianei? Cum să le spun copiilor mei, Vlad și Irina, că tata pleacă nu pentru că nu-i mai iubește, ci pentru că nu se mai poate minți? Cum să le spun că am trăit 25 de ani într-o căsnicie decentă, dar fără pasiune? Că am fost un soț bun, un tată prezent, dar mereu cu o parte din sufletul meu în altă parte?

— Tata, tu chiar pleci? a întrebat Irina, cu vocea subțire, când m-a văzut cu bagajul la ușă. Avea 17 ani și ochii ei mari semănau cu ai mei. M-am aplecat să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi.

— Nu pot să vă mint. Am încercat să fiu tot ce aveați nevoie. Dar nu mai pot trăi așa…

Mariana a izbucnit din nou în plâns. — Și noi? Ce facem noi acum? După tot ce-am construit împreună?

Am vrut să-i spun că nu e vina ei. Că nu a greșit cu nimic. Dar adevărul era prea greu de rostit: niciodată n-am iubit-o așa cum ar fi meritat. Am ales-o pentru că era stabilă, caldă, pentru că părea o alegere sigură după ce Ana a plecat la facultate în Cluj și eu am rămas la București. Am crezut că timpul vindecă orice dor. Dar timpul doar a acoperit rana cu straturi groase de rutină.

Când am ieșit pe ușă, am simțit că mă prăbușesc. Blocul mirosea a var proaspăt și a vechi — ca viața mea. Am coborât scările încet, cu gândul la copiii mei. Vlad are 22 de ani și e la Politehnică. E mândria mea. Dar știu că n-o să mă ierte ușor. Pentru el, tata era stâlpul casei.

Am ajuns la Ana într-o garsonieră modestă din cartierul Tractorul. M-a întâmpinat cu un zâmbet timid și mi-a luat mâna în a ei.

— Ești sigur? m-a întrebat ea.

— N-am fost niciodată mai sigur.

Am stat toată noaptea vorbind despre trecut. Despre cum ne-am pierdut unul pe altul din cauza orgoliului și a fricii. Despre cum fiecare a încercat să-și construiască o viață nouă, dar niciunul n-a reușit să uite.

A doua zi dimineață, telefonul mi-a sunat neîncetat. Mesaje de la Mariana: „Cum ai putut?”, „Ce le spunem copiilor?”, „Sper să fii fericit!”. Mesaje de la Vlad: „Nu vreau să te mai văd”, „Ai distrus tot”. Irina nu mi-a scris nimic.

Am mers la serviciu ca un robot. Colegii m-au privit ciudat când au aflat că m-am mutat. Unii au șușotit pe la colțuri: „A găsit una mai tânără”, „Criza vârstei…”. Nimeni nu știa adevărul.

Seara, Ana mi-a făcut ceai și m-a întrebat dacă regret.

— Nu regret că sunt aici cu tine. Dar mă doare că i-am rănit pe toți ceilalți.

— Știi că va fi greu…

— Știu. Dar nu mai pot trăi cu jumătăți de măsură.

Au trecut luni de zile până când Mariana a acceptat divorțul. Vlad n-a vrut să vorbească cu mine deloc. Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper să fii fericit acolo unde ești”. M-am simțit ca un trădător.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la mama mea: — Ce-ai făcut, băiete? Toată lumea vorbește… Tata tău n-ar fi făcut niciodată așa ceva!

Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc în plâns. Toată viața am încercat să fiu fiul model, soțul model, tatăl model — dar niciodată nu m-am întrebat ce vreau eu cu adevărat.

Ana m-a ținut în brațe și mi-a șoptit: — Poate că merităm și noi o șansă la fericire…

Dar fericirea asta are un preț uriaș: privirile reci ale copiilor mei, tăcerea Marianei, judecata vecinilor și a familiei. În România încă se crede că bărbatul trebuie să rămână orice ar fi — pentru copii, pentru aparențe, pentru liniștea tuturor.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost doar egoist. Dacă dragostea adevărată merită atâta suferință în jur sau dacă trebuia să-mi duc crucea până la capăt.

Poate că fiecare dintre noi are dreptul la o a doua șansă — dar cine plătește prețul?

Oare copiii mei mă vor ierta vreodată? Sau voi rămâne pentru totdeauna omul care le-a distrus copilăria pentru o iubire veche?