Jurnalul unei mame alungate: Ce am descoperit în urma certurilor cu fiica mea

— Ieși afară, mamă! Nu mai vreau să te văd!
Vocea Ioanei a tăiat aerul ca un cuțit. M-am oprit în prag, cu sacoșa în mână, simțind cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Aveam 68 de ani, iar singura mea fiică mă privea cu ochi plini de ură, în garsoniera ei mică din cartierul Titan. Nu-mi venea să cred că am ajuns aici, după o viață în care am încercat să-i ofer tot ce am putut.

— Ioana, te rog… nu înțelegi… nu am unde să mă duc, am vândut apartamentul mamei ca să te ajut cu avansul pentru locuința asta! am încercat să-i spun, dar ea mi-a întors spatele, trântind ușa dormitorului.

Am rămas singură, cu ecoul țipetelor ei în urechi și cu inima strânsă. De săptămâni bune ne certam aproape zilnic. Eu îi reproșam că nu mă respectă, ea îmi arunca în față că îi sufoc viața, că nu mă pot adapta la lumea ei. Totul a început după ce m-am mutat la ea, când n-am mai avut unde să stau. Mă simțeam ca o povară, dar nu aveam altă soluție.

În acea seară, după ce am ieșit pe hol cu sacoșa și paltonul vechi pe mine, am rămas pe bancă în fața blocului. Era frig și ploua mărunt. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Ioana: cum am muncit două joburi ca să-i plătesc facultatea, cum am renunțat la viața mea pentru ea. Și acum? Acum eram un om fără adăpost, alungat de propriul copil.

Nu știu cât timp am stat acolo. La un moment dat, vecina de la trei, doamna Stanciu, a trecut pe lângă mine.

— Doamnă Elena, ce faceți aici la ora asta? Nu vă e frig?

Am încercat să zâmbesc.

— Am ieșit puțin la aer…

Nu voiam să știe nimeni rușinea mea. Am dormit noaptea aceea pe banca din parcarea blocului, cu capul pe sacoșă. Dimineața m-am întors pe furiș în scara blocului, sperând că Ioana s-a liniștit. Ușa era încuiată. Am bătut încet.

— Ioana… deschide, te rog…

Niciun răspuns. Am stat acolo ore întregi. La prânz, când a ieșit la serviciu, m-a privit rece.

— Ți-am spus să pleci! Nu mai pot cu tine! Nu vezi că mă sufoci?

Am simțit că mă prăbușesc. Am plecat fără să mai spun nimic. M-am dus la bibliotecă, unde obișnuiam să citesc când eram tânără. Am stat acolo până seara târziu, încercând să-mi găsesc curajul să mă întorc.

Când am revenit la apartament, Ioana nu era acasă. Ușa era întredeschisă. Am intrat încet și m-am așezat pe canapea. Pe masă era un caiet vechi, cu copertă albastră. L-am recunoscut: jurnalul Ioanei din liceu. Nu l-am citit niciodată până atunci. Dar ceva m-a împins să-l deschid.

Primele pagini erau pline de vise adolescentine: „Vreau să ajung medic”, „Vreau să plec din țară”. Dar apoi, paginile au devenit tot mai întunecate:

„Mama nu mă ascultă niciodată. Simt că nu sunt destul de bună pentru ea.”
„Azi iar s-a certat cu tata din cauza mea.”
„Mi-e frică să-i spun ce simt.”

Am simțit cum mă strânge inima. Nu știusem niciodată cât de mult a suferit Ioana din cauza presiunilor mele. Mereu am vrut ce e mai bun pentru ea, dar poate că am uitat să o ascult cu adevărat.

Ultima pagină era scrisă recent:

„Mă simt captivă în propria casă. Mama nu vede cât de greu îmi este la muncă, cât de singură sunt. Mi-e teamă că o să ajung ca ea: singură și nefericită.”

Am izbucnit în plâns. Toată furia mea s-a transformat într-o durere surdă. Mi-am dat seama că nu doar eu sufeream — și Ioana era pierdută în propriile ei temeri și frustrări.

Când s-a întors acasă, Ioana m-a găsit cu jurnalul în brațe.

— Ce faci? De ce citești lucrurile mele?

— Iartă-mă… n-am vrut… doar că… voiam să înțeleg de ce mă urăști atât de mult…

A izbucnit în lacrimi și ea.

— Nu te urăsc! Dar nu mai pot! Simt că nu trăiesc viața mea… Tot timpul trebuie să fiu puternică pentru tine!

Am stat una lângă alta pe canapea, plângând amândouă ca două copii rătăcite.

— Poate că am greșit mult față de tine… Poate că n-am știut să fiu mama de care aveai nevoie…

— Și eu am greșit… Dar nu mai pot trăi așa…

A fost pentru prima dată când am vorbit sincer una cu cealaltă. Ne-am promis că vom încerca să ne ascultăm mai mult și să ne respectăm spațiul.

Au trecut câteva luni de atunci. Am reușit să-mi găsesc o cameră într-un azil decent din apropiere și ne vedem des la cafea sau la plimbare prin parc. Relația noastră nu e perfectă, dar e mai sinceră ca niciodată.

Uneori mă întreb: câte mame și fiice trăiesc aceeași dramă în tăcere? Oare câți dintre noi uităm să ne ascultăm cu adevărat copiii sau părinții? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre aceste răni ascunse…