Jumătate din salariul lui mergea la mama lui. Povestea unei trădări tăcute

— Nu-mi place rochia asta, Ana. E prea simplă pentru o mireasă, a spus mama lui Vlad, privindu-mă cu o sprânceană ridicată, în timp ce mă pregăteam să ies din cameră. Am zâmbit forțat și am tras aer în piept. Era ziua nunții mele și nu voiam să las nimic să-mi strice bucuria. Vlad a intrat grăbit, cu cravata strâmbă și ochii obosiți. — Hai, iubito, toată lumea ne așteaptă!

Am ignorat semnele. Am ignorat privirile reci ale soacrei mele, am ignorat faptul că Vlad părea mereu tensionat când era ea prin preajmă. Am crezut că dragostea noastră va trece peste orice. Dar, în noaptea nunții, când am rămas singuri în camera de hotel, Vlad a primit un telefon. A ieșit pe balcon și a vorbit încet, cu voce joasă. Am auzit doar frânturi: „Da, mamă… știu… o să rezolv…”.

Am vrut să cred că e doar grija unui fiu pentru mama lui văduvă. Dar ceva în felul în care a închis telefonul și s-a întors la mine, forțând un zâmbet, m-a făcut să simt un gol în stomac.

Au trecut luni. Ne-am mutat într-un apartament mic din București, aproape de serviciile noastre. Eu lucram la o editură, el era inginer la o firmă de construcții. Salariile nu erau mari, dar ne descurcam. Sau cel puțin așa credeam.

— Vlad, iar nu avem bani de facturi? am întrebat într-o seară, când am văzut că iar întârzie plata la gaze.

— Au fost niște cheltuieli neprevăzute la muncă, mi-a răspuns el, evitându-mi privirea.

— Mereu sunt cheltuieli neprevăzute! am izbucnit eu. Nu mai pot trăi cu stresul ăsta!

A tăcut. S-a ridicat de la masă și a ieșit pe balcon. L-am auzit vorbind din nou la telefon: „Mamă, nu pot… Ana începe să întrebe…”.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care Vlad dispăruse fără explicații, la toate dățile când îmi spunea că nu are bani pentru ceva ce ne doream amândoi. M-am simțit mică, neputincioasă și trădată.

A doua zi, după ce Vlad a plecat la muncă, am început să caut prin sertarele lui. Nu-mi place să fiu suspicioasă, dar nu mai puteam trăi cu incertitudinea. Am găsit extrasele de cont bancar ascunse sub hainele lui de iarnă. Am început să citesc: transferuri lunare către „Popescu Maria” — mama lui Vlad. Sume mari, aproape jumătate din salariul lui.

M-am prăbușit pe podea cu hârtiile în brațe. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de încredere, de faptul că timp de aproape un an mi-a ascuns ceva atât de important.

Când s-a întors acasă, l-am așteptat în bucătărie.

— Vlad, trebuie să vorbim.

A văzut hârtiile pe masă și fața i s-a albit.

— Ana… pot să-ți explic…

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai simțit nevoia să mă minți?

A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea.

— Mama nu se descurcă singură. Tata a murit acum doi ani și totul a rămas pe umerii mei. Dacă nu-i trimit bani, nu are cu ce să plătească întreținerea sau medicamentele…

— Și noi? Noi cu ce plătim întreținerea? Noi cu ce trăim? De ce nu mi-ai spus? Poate găseam împreună o soluție!

— N-am vrut să te împovărez… Știu că nu te înțelegi cu ea…

— Nu e vorba despre ea! E vorba despre noi! Despre faptul că ai ales să mă excluzi din viața ta!

Am izbucnit în plâns. Vlad a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins.

— Nu pot să cred că ai făcut asta…

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi. Am încercat să reparăm lucrurile — am mers la consiliere de cuplu, am vorbit ore întregi despre trecutul lui, despre datoriile familiei lui, despre sacrificiile pe care le făcea pentru mama lui. Dar ceva se rupsese între noi.

Mama lui Vlad a început să mă sune tot mai des.

— Ana, tu nu știi ce înseamnă să fii mamă singură! Dacă ai avea copii ai înțelege!

— Doamnă Maria, eu încerc doar să-mi salvez căsnicia…

— Căsnicia ta? Vlad e fiul meu! El are datoria să mă ajute!

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram soția lui Vlad și trebuia să construim ceva împreună și alta în care eram mereu pe locul doi după mama lui.

Prietenii mei îmi spuneau să plec.

— Ana, nu poți trăi toată viața cu sentimentul că nu ești prioritatea lui! mi-a spus Irina într-o seară la cafea.

— Dar dacă eram eu în locul lui? Dacă mama mea avea nevoie de mine?

— Diferența e că tu ai fi vorbit cu el! N-ai fi ascuns nimic!

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar fiecare decizie era ca o rană nouă. Îl iubeam pe Vlad — sau cel puțin pe bărbatul care credeam că este.

Într-o dimineață m-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Eram obosită, tristă și lipsită de speranță. Am decis atunci că trebuie să mă pun pe primul loc.

I-am spus lui Vlad că vreau o pauză.

— Ana, te rog… putem găsi o soluție!

— Nu mai pot trăi cu minciuni. Dacă vrei ca relația noastră să continue, trebuie să fim sinceri unul cu celălalt.

A plecat din apartament fără un cuvânt. Au trecut luni până când am reușit să mă adun și să-mi reconstruiesc viața. Am început să ies mai des cu prietenii, m-am înscris la un curs de fotografie și am redescoperit bucuria de a fi eu însămi.

Vlad m-a sunat într-o seară târziu.

— Ana… mi-e dor de tine.

— Și mie mi-e dor de omul care credeam că ești…

Am închis telefonul și am plâns pentru ultima dată din cauza lui.

Acum privesc spre viitor cu mai mult curaj. Știu că merit sinceritate și respect — chiar dacă asta înseamnă să merg mai departe singură.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți dintre noi alegem să ne pierdem pe noi înșine pentru a salva ceva ce nu mai poate fi salvat?