„Irina, de ce să-ți strici viața cu o femeie bolnavă?” – Povestea unei iubiri încercate de boală și prejudecăți

— Irina, nu vezi că-l tragi după tine? Ce viitor are el cu tine așa?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, încercând să-mi ascund lacrimile. Irinel, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ.
— Mamă, te rog… nu mai spune asta, a șoptit el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum nu mai avea putere să mă apere.

Nu cu mult timp în urmă eram alt om. Mă trezeam dimineața devreme, alergam în parc, mergeam la serviciu cu zâmbetul pe buze și făceam planuri pentru vacanțe. Eram profesoară de limba română la liceul din oraș și mă simțeam utilă, vie. Dar totul s-a schimbat când am început să simt acele amorțeli ciudate în mâini și picioare. La început am crezut că e oboseala, stresul… Dar când am căzut pe scări într-o zi, fără niciun motiv, am știut că e ceva grav.

Diagnosticul a venit ca un trăsnet: scleroză multiplă. Medicul mi-a spus-o pe un ton neutru, ca și cum ar fi anunțat ora exactă. Am ieșit din cabinet cu hârtiile în mână și cu lumea prăbușită peste mine. Irinel m-a ținut de mână tot drumul spre casă, dar simțeam deja cum între noi se ridică un zid invizibil.

Primele luni au fost un coșmar. Tratamentul era greu de suportat, corpul meu nu mai răspundea la comenzi, iar oboseala mă doborâse. Nu mai puteam merge la școală. Colegii mă sunau la început, apoi tot mai rar. Prietenele mele dispăruseră una câte una. Singura constantă era Irinel — sau cel puțin așa credeam.

Soacra mea a început să vină tot mai des pe la noi. La început aducea supă sau plăcinte, dar curând vizitele ei s-au transformat în interogatorii și reproșuri mascate:
— Irina, tu chiar nu vezi că-l ții pe loc? El e tânăr, are viața înainte! Ce să facă lângă tine? Să te îngrijească toată viața?

Într-o seară, după ce Viorica a plecat trântind ușa, l-am întrebat pe Irinel:
— Tu chiar crezi că sunt o povară?
El s-a uitat la mine lung, apoi a oftat:
— Nu știu ce să cred… E greu. Și pentru mine. Dar nu vreau să te las.

Am simțit atunci că dragostea noastră e pusă la încercare ca niciodată. Începusem să mă îndoiesc de mine însămi: poate chiar eram o povară? Poate ar fi fost mai bine să-l las liber? Dar cum să renunț la singurul om care mai rămăsese lângă mine?

Într-o zi, când Irinel era la serviciu, Viorica a venit din nou. S-a așezat în fața mea și mi-a spus direct:
— Irina, eu sunt mamă și vreau binele copilului meu. Nu vreau să sufere toată viața din cauza ta. Fii rezonabilă! Lasă-l să-și refacă viața!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să-i explic că încă îl iubesc pe Irinel și că boala nu ne poate lua totul. Dar ea nu voia să audă.
— Dragostea nu ține de foame și nici nu te vindecă! O să vezi tu…

În acea noapte am plâns până dimineața. M-am gândit serios să-i cer lui Irinel să plece. Dar când a venit acasă și m-a găsit plângând, m-a luat în brațe și mi-a spus:
— Nu vreau altă viață fără tine. Oricât ar fi de greu.

Zilele au trecut greu. Boala avansa încet, iar eu deveneam tot mai dependentă de ajutorul lui Irinel. Viorica nu renunța: îi trimitea mesaje lui Irinel cu poze cu „fete sănătoase”, îi făcea aluzii la serviciu că ar trebui „să se gândească la viitor”. Chiar și fratele lui Irinel, Cătălin, a venit într-o zi să-i spună:
— Băi frate, gândește-te bine! Ești tânăr! Nu te sacrifica aiurea!

Am început să mă simt invizibilă în propria mea casă. Toată lumea vorbea despre mine ca despre un obiect defect care trebuie aruncat sau reparat. Nimeni nu mă întreba ce simt eu sau ce vreau eu.

Într-o seară am avut o ceartă urâtă cu Irinel. Eu plângeam și îi spuneam că nu vreau să-i stric viața. El țipa că nu vrea să fie forțat să aleagă între mine și familia lui.
— Nu vezi că mă pui într-o situație imposibilă? striga el.
— Eu? Eu te pun? Dar eu ce vină am că sunt bolnavă?

A doua zi dimineață a plecat la serviciu fără să mă salute. Am stat toată ziua singură în casă, gândindu-mă dacă nu cumva ar trebui să dispar pur și simplu din viața lui.

Seara târziu s-a întors acasă și s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Iartă-mă… Nu știu cum să fac față la toate astea. Dar nu vreau să te pierd.

Am plâns amândoi mult timp în tăcere. Atunci am înțeles că boala nu ne-a luat doar sănătatea mea — ne-a furat liniștea, prietenii, familia extinsă… Dar ne-a lăsat ceva ce nimeni nu poate lua: dragostea noastră încăpățânată.

Astăzi încă luptăm împreună. Viorica nu vine prea des, dar nici nu ne lasă în pace complet. Prietenii s-au împuținat, dar cei rămași sunt adevărați. Eu încerc să găsesc sens în fiecare zi — citesc mult, scriu poezii și uneori predau online copiilor care au nevoie de meditații.

M-am întrebat de multe ori: oare cât valorează dragostea când toți ceilalți îți spun că nu meriți? Oare câți dintre noi am avea curajul să rămânem lângă omul iubit când viața devine o luptă zilnică?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar vă întreb: voi ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al lui Irinel?