Între viață și moarte: Jurnalul unei împăcări târzii

— Tata, nu mă lăsa! Te rog, nu acum! — am strigat, cu mâinile tremurânde, în timp ce ambulanța gonea pe Calea Victoriei, sirenele tăind noaptea ca un cuțit. Îl țineam de mână, simțind cum viața i se scurge printre degete, iar ochii lui, altădată plini de severitate, mă priveau acum cu o blândețe pe care n-o cunoscusem niciodată.

— Maria… — a șoptit el, abia auzit. — Să nu… regreți nimic.

Dar eu regretam totul. Regretam fiecare ceartă, fiecare ușă trântită, fiecare cuvânt aruncat la nervi. Regretam că nu l-am ascultat când încerca să-mi spună povestea lui, că am fugit de acasă la 19 ani, convinsă că știu mai bine ce-i viața. Regretam că am lăsat să treacă ani fără să-l sun de ziua lui. Și mai ales regretam ultima noastră discuție, când i-am spus că nu-mi pasă dacă nu vrea să mă mai vadă.

Acum, în mirosul înțepător de dezinfectant și sub lumina crudă a becurilor din ambulanță, mi-aș fi dat orice să mai am o zi cu el. Să-i spun că-l iubesc. Să-l întreb de ce a fost atât de rece cu mine după ce mama ne-a părăsit. Să-l ascult fără să-l judec.

— Domnișoară, vă rog să vă dați la o parte! — vocea asistentului m-a smuls din gânduri. L-au ridicat pe tata pe targă și l-au dus în fugă spre Urgențe. Am rămas singură pe holul spitalului Municipal, cu palmele reci și inima sfâșiată.

Așteptarea era un chin. M-am prăbușit pe o bancă și am început să plâng în hohote. Pe lângă mine treceau oameni grăbiți, fiecare cu drama lui. O bătrână își ținea nepotul de mână, un bărbat vorbea la telefon cu voce stinsă: „Nu știu dacă mai apuc să-l văd…”

Mi-am scos telefonul și am sunat-o pe sora mea, Ioana. Nu vorbisem cu ea de luni bune, de când ne certasem pe tema moștenirii casei bunicilor.

— Ioana… tata e la spital. Nu știu dacă scapă…

A tăcut câteva secunde.

— Vin imediat.

Când a ajuns, ochii ei erau umflați de plâns. Ne-am privit lung, două surori despărțite de orgolii și neînțelegeri vechi.

— Crezi că ne va ierta vreodată? — a șoptit ea.

— Nu știu… Dar trebuie să încercăm să ne iertăm noi între noi.

Am stat îmbrățișate pe holul rece, ca două fetițe care așteaptă să fie certate pentru o prostie făcută.

După ore lungi, un medic a ieșit și ne-a spus că tata e în comă. Accident vascular sever. Șanse mici de revenire.

În acea noapte am rămas lângă el, ținându-i mâna inertă. I-am povestit tot ce nu-i spusesem niciodată: cât de mult mi-a lipsit după ce mama a plecat cu alt bărbat în Italia; cum m-am simțit vinovată pentru divorțul lor; cum am încercat să fiu puternică doar ca să nu-l dezamăgesc; cum l-am urât pentru că nu știa să-și arate dragostea decât prin reguli și interdicții.

— Tata… dacă mă auzi… te rog să mă ierți pentru tot ce am spus și tot ce n-am spus. Pentru toate dățile când am ales să plec în loc să rămân lângă tine.

A doua zi dimineață, Ioana a venit cu o cutie veche de pantofi. În ea erau scrisori de la mama către tata, niciodată trimise. Le-am citit împreună, descoperind o poveste de dragoste frântă de neputință și orgoliu. Mama îl iubea, dar nu știa cum să lupte pentru el; tata o iubea, dar nu știa cum să o țină aproape.

Am plâns amândouă pentru părinții noștri și pentru noi. Pentru toate greșelile care se repetau din generație în generație.

În zilele următoare am început să vorbim despre lucruri pe care le ascunseserăm ani la rând: despre frica de abandon, despre gelozii copilărești, despre rușinea de a cere ajutor. Am realizat cât de mult ne-a afectat lipsa comunicării în familie și cât de ușor e să judeci fără să cunoști adevărul celuilalt.

Tata nu s-a mai trezit niciodată. L-am pierdut într-o dimineață ploioasă de aprilie. La înmormântare au venit oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată: foști colegi de serviciu, vecini din copilărie, chiar și mama — îmbătrânită și obosită — s-a întors din Italia pentru a-și lua rămas bun.

După slujbă, mama s-a apropiat de mine și Ioana.

— V-am greșit mult… Dar vă rog să nu repetați greșelile mele.

Am simțit atunci că povara trecutului începe să se ridice puțin câte puțin. Nu era iertare deplină, dar era un început.

Au trecut luni de atunci. Eu și Ioana ne vedem des acum; gătim împreună rețete din copilărie și vorbim deschis despre tot ce ne doare. Încercăm să construim o relație nouă pe ruinele celei vechi.

Uneori mă întreb dacă tata m-a iertat cu adevărat sau dacă tot ce simt e doar dorința mea disperată de împăcare. Alteori mă gândesc cât de diferit ar fi fost totul dacă am fi avut curajul să vorbim mai devreme despre ceea ce ne doare.

Poate că iertarea începe cu noi înșine. Poate că nu e niciodată prea târziu să reparăm ceea ce s-a stricat — atâta timp cât avem curajul să privim adevărul în față.

Voi ce ați face dacă ați avea doar o zi să spuneți tot ce n-ați spus niciodată celor dragi? E oare prea târziu pentru iertare?