Între pereți și tăceri: Viața mea în umbra soacrei mele

— Nu pune farfuria acolo! Ai să zgârii masa! vocea ascuțită a doamnei Mariana a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. M-am oprit, cu mâna în aer, ținând farfuria aburindă de ciorbă. Era a treia oară săptămâna asta când primeam același reproș, dar de data asta, privirea ei părea și mai tăioasă.

— Scuze, am murmurat, încercând să-mi ascund frustrarea. O simțeam pe soacra mea cum mă urmărește cu ochii ei mici și vigilenți, ca un paznic de temniță. În spatele meu, Radu, soțul meu, stătea cu capul plecat, prefăcându-se că citește ziarul. Știa că orice ar spune ar fi doar benzină pe foc.

Am ajuns aici după nuntă, când apartamentul nostru promis s-a evaporat odată cu un credit respins. „E doar pentru câteva luni”, mi-a spus Radu, „până ne punem pe picioare”. Dar lunile s-au transformat în ani, iar fiecare zi în casa Marianei era o lecție despre răbdare și renunțare.

În fiecare dimineață, la ora 6:30 fix, Mariana bătea la ușa camerei noastre:

— Haideți, nu dormiți toată ziua! Am de dat cu aspiratorul!

Mă ridicam buimacă, cu ochii umflați de nesomn. Mă simțeam ca o chiriașă nepoftită în propria viață. Orice gest era monitorizat: câtă apă consumam la duș, dacă lăsam lumina aprinsă prea mult sau dacă puneam prea multă sare în mâncare. Într-o seară, când am venit mai târziu de la serviciu, Mariana m-a întâmpinat la ușă:

— Unde ai umblat până la ora asta? Nu știi că se răcește mâncarea?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu aveam voie să răspund obraznic. Radu încerca să mă liniștească:

— Lasă, mama e mai bătrână, are și ea fixurile ei…

Dar nu era vorba doar de „fixuri”. Era vorba de control. De fiecare dată când încercam să gătesc ceva nou, Mariana apărea lângă mine:

— Nu așa se face sarmaua! Cine te-a învățat prostiile astea?

Uneori mă întrebam dacă nu cumva îmi sabotează intenționat orice încercare de a mă simți acasă. Într-o zi, am găsit hainele mele scoase din dulap și puse într-o pungă pe hol.

— Am făcut curat. Nu mai încăpeau toate prostiile tale aici.

Am plâns atunci în baie, cu capul pe genunchi, încercând să nu mă audă nimeni. Mă simțeam mică și neputincioasă. Radu era prins între două focuri: dragostea pentru mine și loialitatea față de mama lui.

— Ce vrei să fac? Să ne certăm cu ea? Unde să mergem? Nu avem bani de chirie…

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele („Nu le speli bine! Uite, au urme!”), am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate femeile trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă încât nu pot impune limite.

A doua zi dimineață, Mariana a intrat peste noi în cameră fără să bată:

— Am nevoie de patul ăsta pentru musafiri. Voi dormiți pe canapea azi.

M-am uitat la Radu. El a dat din umeri.

— E casa ei…

În acea noapte, pe canapeaua tare din sufragerie, am simțit că ceva s-a rupt în mine. Nu mai eram eu. Eram doar o umbră care încerca să nu deranjeze prea tare.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și mici răzbunări pasive: îmi ascundea cheile de la intrare, îmi muta lucrurile prin casă, comenta orice decizie luam. Când am încercat să discut cu Radu despre mutare, el a oftat:

— Știi cât costă o chirie în București? Și dacă ne supărăm cu mama, nu ne mai ajută niciodată…

Într-o duminică, la masa de prânz, Mariana a început să povestească vecinelor cum „tinerii din ziua de azi nu știu să țină o casă”. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Poate dacă aș avea ocazia să țin o casă a mea, aș ști mai bine! am spus cu voce tremurată.

S-a lăsat o liniște grea. Mariana m-a privit lung.

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca oricând!

Radu a încercat să schimbe subiectul, dar eu deja luasem o decizie. În acea seară i-am spus:

— Ori găsim o soluție împreună, ori mă mut singură la sora mea până ne descurcăm.

A fost prima dată când am văzut teamă în ochii lui Radu. A doua zi a început să caute anunțuri de chirie.

Nu a fost ușor. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Dar era spațiul nostru. Pentru prima dată după ani de zile am dormit liniștită.

Uneori mă gândesc la Mariana și la cât de mult m-a schimbat experiența asta. Oare câte femei trăiesc încă în umbra unei soacre dominante? Cât putem sacrifica din noi pentru liniștea familiei? Și merită oare vreodată?