Între patru pereți: Cum am supraviețuit vieții cu socrii

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Ai impresia că plătim curentul degeaba?
Vocea ascuțită a doamnei Mariana, soacra mea, răsună din hol, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor și simt cum îmi încleștează maxilarul. Nu e prima dată când mă ceartă pentru ceva mărunt, dar azi parcă doare mai tare.

M-am mutat aici cu Vlad, soțul meu, acum trei ani. Aveam planuri mari: să stăm doar câteva luni până ne găsim un apartament al nostru. Dar viața are mereu alte planuri. Salariile mici, chirii uriașe, rate imposibile. Și uite-așa, lunile s-au transformat în ani, iar eu am ajuns să mă simt ca o chiriașă în propria viață.

La început, am încercat să fiu recunoscătoare. Mariana și Ion, socrul meu, ne-au primit cu brațele deschise. Dar repede am înțeles că brațele deschise pot deveni colivii invizibile. Fiecare gest al meu era analizat: cum gătesc, cum spăl, cum vorbesc cu Vlad. „La noi în casă nu se face așa”, îmi repeta Mariana aproape zilnic.

Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la muncă, am încercat să-i spun cât de greu îmi este. — Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am aer aici.
El a oftat și a dat din umeri: — Știu, Irina, dar ce vrei să fac? N-avem bani de chirie și mama ne ajută mult…

Asta era problema: ajutorul venea mereu cu prețul libertății mele. Nu puteam să gătesc ce voiam eu fără să aud: „Asta nu-i mâncare adevărată!” Nu puteam să mă uit la televizor fără să fiu întrebată: „Iar te uiți la prostii?” Până și când vorbeam la telefon cu mama mea, simțeam privirea Marianei pe ceafă.

Într-o duminică, când am vrut să ies la o cafea cu prietena mea Raluca, Mariana a intrat peste mine în cameră: — Iar pleci? Nu ți-e rușine să lași casa vraiște?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Am făcut curat dimineață…
— Nu destul! La noi nu se iese din casă până nu e totul lună!

M-am întors la Raluca cu ochii roșii. — De ce nu-i spui lui Vlad? m-a întrebat ea.
— I-am spus… dar nu vrea să-și supere părinții.
— Și tu? Pe tine cine te apără?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Cine mă apără pe mine? Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mariana pentru că am pus prea multă sare în ciorbă, am izbucnit în plâns în baie. Ion a bătut la ușă: — Irina, nu te supăra pe mama… E bătrână și-i place să fie totul ca pe vremea ei.

Am ieșit din baie cu ochii umflați și l-am găsit pe Vlad în sufragerie. — Vlad, eu nu mai pot. Ori găsim o soluție, ori mă duc la ai mei.
El s-a uitat la mine speriat: — Irina, nu exagera…
— Nu exagerez! Nu mai sunt eu! M-am pierdut printre reguli și reproșuri!

A doua zi dimineață, Mariana mi-a pus farfuria pe masă fără să spună nimic. Am simțit tăcerea ei ca pe o pedeapsă. Ion încerca să destindă atmosfera cu glume vechi, dar nimeni nu râdea cu adevărat.

Într-o noapte, am visat că fug din casă desculță, alergând pe stradă sub ploaie. M-am trezit transpirată și am știut că trebuie să fac ceva. Am început să caut joburi suplimentare online, orice care să ne aducă un venit în plus. Am vorbit cu mama mea și i-am spus totul. — Irina, vino acasă dacă nu mai poți! Dar știam că dacă plec, relația mea cu Vlad s-ar rupe definitiv.

Într-o zi de vară, când Vlad era la muncă și socrii erau plecați la piață, am stat singură în bucătărie și m-am uitat la mâinile mele: crăpate de la atâta spălat vase și curățenie. M-am întrebat cine sunt eu acum. Unde e fata care visa să scrie cărți și să călătorească?

Seara aceea a fost momentul meu de cotitură. Când Vlad a venit acasă, i-am spus răspicat:
— Vlad, ori ne mutăm până la sfârșitul anului, ori eu plec singură. Nu mai pot trăi așa.
El s-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut teamă în ochii lui.
— Bine… O să facem tot posibilul.

Au urmat luni grele: certuri, discuții aprinse cu socrii („Cum puteți fi atât de nerecunoscători?”), nopți nedormite și multe lacrimi. Dar am reușit: am găsit o garsonieră micuță la periferie. Când am închis ușa după noi în noua noastră casă, am plâns de ușurare.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte Irina există între patru pereți care nu sunt ai lor? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea unei familii?