Între Minute și Pereți: Viața Mea în Umbra Soacrei din Amstelveen

— Nu pune farfuria acolo, Irina! Aici, la mine în casă, fiecare lucru are locul lui, a tunat vocea Luciei, soacra mea, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încercam să așez vasele în dulapul din bucătăria ei imaculată. Era a treia oară în acea dimineață când greșeam ceva, iar fiecare reproș al ei mă făcea să mă simt tot mai mică, ca o muscă prinsă între geam și perdea.

Când m-am căsătorit cu Vlad, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să trăiesc într-o casă unde fiecare minut era măsurat, fiecare gest analizat, fiecare respirație parcă judecată. Am lăsat în urmă apartamentul meu mic din București, cu pereții lui subțiri și mirosul de cafea arsă, pentru o viață nouă în Amstelveen, Olanda, unde Vlad găsise un job bun și unde, din motive financiare, am acceptat să locuim temporar cu mama lui. „E doar pentru câteva luni, Irina, până ne punem pe picioare”, mi-a promis el, cu ochii lui blânzi care mă făceau să cred că orice e posibil.

Dar lunile s-au transformat în ani, iar eu am rămas captivă între pereții casei Luciei, o femeie cu părul strâns mereu în coc, cu privirea ascuțită și cu o voce care nu admitea replică. În fiecare dimineață, la ora 7 fix, se auzea alarma ei, apoi pașii apăsați pe hol, apoi ușa bucătăriei care scârțâia. „Irina, ai uitat să ștergi masa aseară. Nu e frumos să lași firimituri.” Sau: „Nu așa se spală geamurile, trebuie să folosești soluția specială, nu apă simplă!”

La început, am încercat să mă adaptez. Îi zâmbeam, îi mulțumeam pentru sfaturi, îi aduceam flori de la piață. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam, găsea ceva de criticat. Vlad era prins între noi ca un copil între două mame. „Lasă, mamă, Irina se străduiește”, încerca el să mă apere, dar vocea lui era slabă, iar Lucia îl privea cu acea privire care nu admitea discuții.

Seara, când ne retrăgeam în camera noastră mică, îi spuneam lui Vlad, cu lacrimi în ochi: „Nu mai pot, Vlad. Simt că nu mai sunt eu. Parcă trăiesc viața altcuiva.” El mă strângea în brațe și îmi șoptea: „Îmi pare rău, iubita mea. O să găsim o soluție. Promit.” Dar soluția nu venea niciodată. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru cheltuielile zilnice, iar chiriile în Amstelveen erau exorbitante.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Lucia, am ieșit în grădină, tremurând de nervi și de frig. M-am așezat pe banca de lemn, privind cerul olandez, mereu acoperit de nori. Mi-am amintit de mama mea, de serile liniștite din copilărie, de mirosul de plăcintă cu mere și de râsetele din bucătăria noastră mică. Aici, râsul era o raritate. Totul era ordine, disciplină, reguli.

Într-o zi, am făcut greșeala să-i spun Luciei că mi-e dor de casă. M-a privit cu răceală și mi-a zis: „Aici e casa ta acum. Trebuie să te adaptezi. Nu poți trăi cu capul în nori.” Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai eram Irina cea veselă, ci o umbră care se strecura prin casă, încercând să nu deranjeze.

Prietenii mei din România mă sunau și mă întrebau cum e viața în Olanda. Le spuneam că e frumos, că oamenii sunt civilizați, că totul e curat și ordonat. Nu le spuneam însă cât de singură mă simțeam, cât de greu era să nu ai un colț doar al tău, să nu poți plânge în voie sau să râzi fără să te temi că cineva te va judeca.

Într-o duminică, Vlad a venit acasă mai devreme de la muncă. M-a găsit în bucătărie, plângând în fața chiuvetei. „Irina, nu mai pot să te văd așa. Trebuie să facem ceva. Poate găsim o garsonieră, ceva mic, dar doar al nostru.” Am simțit o speranță mică, dar Lucia, care ascultase totul de după ușă, a intrat brusc și a spus: „Nu sunteți recunoscători! Vă dau tot ce am și tot nu e bine!”

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a ridicat vocea, eu am izbucnit în plâns, Lucia a trântit ușa și s-a închis în camera ei. În acea noapte, am dormit îmbrățișați, fără să spunem nimic. Dimineața, Vlad a plecat la muncă, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Cine eram eu? O femeie care trăia după regulile altcuiva, care nu mai avea curaj să viseze, să râdă, să fie ea însăși?

Într-o zi, am primit un mesaj de la mama: „Irina, nu uita cine ești. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia bucuria.” Am plâns mult atunci. Am decis să caut un job, orice, doar să pot strânge bani pentru a pleca. Am început să lucrez la o cafenea din centru, unde am cunoscut-o pe Ana, o româncă stabilită de ani buni în Olanda. Ea mi-a spus: „Nu te lăsa călcată în picioare. Viața e prea scurtă să trăiești pentru liniștea altora.”

Cu timpul, am prins curaj. Am început să-i spun Luciei când ceva nu-mi convenea, să-i explic că și eu am nevoie de spațiu, de timp pentru mine. Nu i-a plăcut, dar a început să mă respecte, chiar dacă nu o recunoștea. Vlad și cu mine am reușit, după multe luni, să ne mutăm într-o garsonieră mică, dar doar a noastră. Prima noapte acolo am plâns amândoi, dar de data asta de fericire.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: cât de mult trebuie să sacrifici pentru liniștea familiei? Merită să-ți pierzi pe tine însuți doar ca să nu superi pe alții? Sau, poate, adevărata liniște vine doar atunci când ai curajul să fii tu însuți, indiferent de preț?

Voi ce ați face în locul meu? Cât ați fi dispuși să sacrificați pentru pacea în familie?