Între mamă și soție: Povara alegerii imposibile

— Nu mai pot, Vlad! Ori eu, ori ea! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea uitată pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi erau roșii de plâns. Mama, în camera alăturată, bombănea ceva printre dinți, destul de tare cât să audă toată casa.

M-am uitat la ceas. Era trecut de ora opt seara. În mod normal, la ora asta, tata ar fi venit acasă și ar fi calmat spiritele. Dar tata nu mai era de doi ani. De atunci, mama se mutase la noi, iar liniștea casei noastre se spulberase ca praful într-o zi cu vânt puternic.

— Vlad, nu mai pot trăi așa! — a repetat Ioana, cu glasul frânt. — În fiecare zi mă simt ca o intrusă în propria casă. Mama ta mă judecă pentru orice: pentru cum gătesc, pentru cum cresc copilul, pentru cum mă îmbrac… Nu mai rezist!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi iubeam mama. Îmi iubeam și soția. Dar între ele era un război rece care mă sfâșia pe dinăuntru. De fiecare dată când încercam să le împac, ajungeam să fiu ținta ambelor frustrări.

— Vlad, tu nu vezi că ea nu mă va accepta niciodată? — a continuat Ioana. — Dacă nu iei o decizie, eu plec cu Maria la ai mei!

Maria, fetița noastră de patru ani, dormea liniștită în camera ei. Nu voiam să crească într-o casă plină de tensiuni și reproșuri. Dar nici nu puteam să-mi dau mama afară. După moartea tatei, era singură pe lume.

Am intrat în camera mamei. Stătea pe marginea patului, cu palmele împreunate și privirea pierdută.

— Mamă… — am început cu voce joasă.

— Știu ce vrei să spui, Vlad — m-a întrerupt ea. — Eu sunt de vină pentru toate relele din casa asta, nu-i așa? Că nu mă pot abține să nu spun când văd că fata asta nu știe să facă o ciorbă ca lumea sau că lasă copilul să stea prea mult la televizor…

— Mamă, te rog… Ioana face tot ce poate. Și eu… eu sunt prins la mijloc. Nu vreau să te rănesc pe tine, dar nici pe ea.

Mama a oftat adânc.

— Vlad, eu am crescut altfel. La noi în familie femeia ținea casa și copiii erau crescuți cu reguli stricte. Acum totul e pe dos. Dar dacă tu zici că e bine așa… Poate că ar trebui să plec.

M-am simțit ca un trădător. Cum să-i spun mamei să plece? Dar dacă nu făceam nimic, riscam să-mi pierd familia pe care mi-o construisem cu greu.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat dintr-o cameră în alta, ascultând respirația grea a Ioanei și suspinele mamei care încerca să nu mă trezească.

A doua zi dimineață, la micul dejun, tăcerea era apăsătoare. Maria s-a uitat la mine cu ochii ei mari și m-a întrebat:

— Tati, de ce ești trist?

M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile. Ce puteam să-i spun? Că tata nu știe cum să fie și fiu bun, și soț bun?

După ce am dus-o pe Maria la grădiniță, am luat o decizie. Am sunat-o pe sora mea, Alina, care locuia la Brașov.

— Alina, nu mai pot… Mama nu se mai înțelege cu Ioana deloc. Poate ar putea sta o perioadă la tine?

Alina a oftat.

— Vlad, știu că e greu… Dar nici eu nu am loc prea mult aici. Poate ar trebui să vorbiți cu mama deschis. Să-i explici că ai nevoie de liniște în familie.

M-am întors acasă cu inima grea. Am găsit-o pe mama împachetând câteva haine într-o sacoșă veche.

— Unde pleci? — am întrebat-o speriat.

— La mătușa Ileana câteva zile. Poate vă liniștiți fără mine…

Ioana a intrat în cameră și s-a oprit brusc când a văzut scena.

— Nu vreau să pleci supărată pe mine — i-a spus încet. — Dar nici nu mai pot trăi cu atâta tensiune.

Mama s-a uitat la ea cu ochii umezi:

— Nici eu nu vreau să vă stric familia… Poate că e timpul să-mi găsesc alt rost.

Am condus-o pe mama până la autogară. Pe drum am tăcut amândoi. Când a urcat în microbuz, m-a strâns tare în brațe:

— Să ai grijă de fetele tale, Vlad…

Când m-am întors acasă, Ioana plângea în bucătărie.

— Îmi pare rău că s-a ajuns aici… — mi-a spus printre sughițuri.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragil era totul. Familia mea era ca o casă veche: dacă tragi prea tare de o ușă, riști să dărâmi totul.

Au trecut câteva luni de atunci. Mama s-a mutat la Alina până și-a găsit o garsonieră socială prin primărie. Vorbim la telefon aproape zilnic, dar relația noastră nu mai e la fel. Ioana încearcă să fie mai deschisă cu mine, dar uneori simt că între noi a rămas o rană care nu se va vindeca niciodată complet.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare se poate fi cu adevărat un fiu bun și un soț devotat? Sau orice alegere lasă mereu pe cineva rănit în urmă?