Între mama lui și mine: Povestea unei alegeri dureroase

— Nu pot să o las singură, Ana! Mama nu are pe nimeni altcineva, doar pe mine! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, unde aburii de la supa de pui se ridicau leneș spre tavanul scorojit. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar privirea mi se încețoșa de la lacrimile pe care mă chinuiam să le țin în frâu.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? am izbucnit, cu glasul spart. Nu merit și eu să fiu pe primul loc, măcar o dată?

Radu a oftat adânc și s-a așezat la masă, cu capul în mâini. Din camera alăturată, vocea doamnei Maria, soacra mea, răzbătea clar:

— Radu, ai grijă să nu uiți să-mi dai pastilele la ora șapte!

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna aceea când planurile noastre de a ieși împreună se spulberau din cauza unei „urgențe” inventate de mama lui. De doi ani locuiam toți trei în apartamentul vechi din Drumul Taberei, iar fiecare zi era o luptă surdă între mine și ea, cu Radu prins la mijloc ca un copil speriat.

Când m-am măritat cu el, visam la o familie mică, la dimineți liniștite în doi și la copii care să alerge prin casă. Dar realitatea era alta: fiecare gest al meu era analizat, fiecare vorbă interpretată greșit. Doamna Maria nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că „o mamă nu poate fi înlocuită niciodată”.

— Ana, dragă, vezi că ai pus prea multă sare în ciorbă. Lui Radu nu-i place așa, îmi spunea aproape zilnic.

— Mulțumesc, doamnă Maria, răspundeam printre dinți, încercând să-mi păstrez calmul.

Într-o seară, după ce Radu a adormit pe canapea cu televizorul deschis, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă greșisem undeva, dacă nu eram suficient de bună sau dacă pur și simplu nu aveam loc în viața lui. Prietenele mele îmi spuneau să am răbdare, că „așa sunt bărbații români”, dar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, am decis să vorbesc deschis cu Radu. L-am găsit în bucătărie, făcând cafea pentru mama lui.

— Radu, trebuie să alegi. Nu mai pot trăi așa. Ori construim ceva împreună ca soț și soție, ori rămâi aici cu mama ta și eu plec.

A ridicat privirea spre mine, speriat și neputincios.

— Ana… nu mă pune să aleg. Te iubesc, dar nu pot să o las pe mama singură. Nu vezi cât de bolnavă e?

— E bolnavă sau doar se preface? am întrebat cu voce joasă. De câte ori am vrut să plecăm undeva doar noi doi, s-a simțit brusc rău. De câte ori am vrut să avem intimitate, a bătut la ușă că are nevoie de ceva.

Radu a tăcut. Știam că nu va avea curajul să recunoască adevărul. Și atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

În zilele care au urmat, m-am retras tot mai mult în mine însămi. Mergeam la serviciu ca un robot și evitam discuțiile acasă. Doamna Maria părea mulțumită de noua mea tăcere; îi lăsam teren liber.

Într-o seară, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, i-am auzit vorbind în șoaptă:

— Să nu o lași să te convingă să te muți cu ea! Dacă pleci de lângă mine, mor!

Radu a încercat să o liniștească:

— Mamă, te rog… Ana e supărată. Poate ar trebui să încercăm să ne înțelegem toți trei.

— Nu! Ori eu, ori ea!

Am intrat în cameră fără să bat la ușă. Am privit-o pe doamna Maria drept în ochi:

— Nu vreau să vă despart. Dar nici nu pot trăi ca o străină în propria mea casă.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Irina. Radu nu m-a sunat decât după trei zile.

— Ana… nu știu ce să fac. Mama plânge toată ziua. Dar și mie îmi e dor de tine.

— Atunci vino după mine! i-am spus cu voce tremurată.

— Nu pot… încă nu pot…

Au trecut luni de zile. Încet-încet am început să mă regăsesc. Am ieșit cu prietenele mele, am mers la terapie și am descoperit că merit mai mult decât firimiturile de iubire pe care le primeam acasă. Radu a rămas cu mama lui; eu am ales să trăiesc pentru mine.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi. Dar oare cât poți lupta când cel de lângă tine nu e dispus să lase trecutul pentru a construi viitorul împreună cu tine?

Poate că multe femei trec prin asta și tac din rușine sau din frică. Dar eu am ales să spun povestea mea. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești echilibrul între iubirea pentru partener și respectul pentru tine însăți?