Între iubire și sacrificiu: Povestea unei mame care și-a pus sufletul la încercare

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot! Am nevoie de liniște în casa mea!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Rareș s-a oprit din spălatul vaselor, iar Andreea, nora mea, a ridicat ochii din telefon, privindu-mă cu acea răceală pe care o simțeam tot mai des în ultima vreme.
— Mama, nu exagera, doar am zis că poate ar fi bine să…
— Să ce? Să schimbi iar ordinea lucrurilor în casa asta? Să-mi spui cum să gătesc, cum să aranjez lucrurile?
Andreea a oftat teatral și s-a ridicat de la masă.
— Rareș, hai să mergem în cameră. Nu are rost să ne certăm iar.

Așa începea aproape fiecare seară de când se mutaseră la mine, după ce Rareș își pierduse locul de muncă la fabrică. Am acceptat fără să clipesc, pentru că sunt mama lui și pentru că nu poți întoarce spatele copilului tău când are nevoie. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu va fi.

La început am încercat să mă adaptez. Îi găteam felurile preferate lui Rareș, îi lăsam Andreei spațiu în baie pentru cremele ei scumpe, chiar dacă nu înțelegeam de ce are nevoie de atâtea. Dar încet-încet, casa mea nu mai era a mea. Andreea schimba ordinea lucrurilor prin dulapuri, muta mobila fără să mă întrebe, iar Rareș… Rareș nu mai era băiatul meu blând și atent. Era mereu tensionat, prins între mine și ea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Îmi simțeam inima grea ca plumbul. M-am gândit la soțul meu, Ion, care nu mai era printre noi de cinci ani. El ar fi știut ce să facă. El ar fi găsit o cale să ne împace pe toți. Dar eu eram singură și obosită.

A doua zi dimineață, Andreea a venit la mine în bucătărie.

— Maria, trebuie să vorbim. Nu cred că mai putem continua așa. Eu nu mă simt acasă aici.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nici eu nu mă mai simt acasă în casa mea, Andreea. Nu vreau să vă dau afară, dar nu mai pot trăi așa.

Rareș a intrat exact atunci, cu ochii umflați de nesomn.

— Ce se întâmplă?

Andreea i-a spus direct:

— Mama ta vrea să plecăm.

— Nu am zis asta! am strigat eu. Dar poate ar trebui… Poate ar trebui să vă găsiți un loc al vostru. Eu… eu nu mai pot.

Rareș s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat. Niciodată nu o să uit privirea aceea. A fost ca un cuțit în inimă.

Au plecat după două săptămâni. Au găsit o garsonieră mică la marginea orașului. De atunci Rareș mă sună rar, iar când vine pe la mine e tăcut și distant. Andreea nici măcar nu mă salută.

M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine. Poate trebuia să rabd mai mult. Poate trebuia să încerc să o înțeleg pe Andreea, chiar dacă era atât de diferită de mine. Poate că dragostea de mamă înseamnă să te sacrifici până la capăt.

Dar apoi mă uit în jurul meu și văd liniștea casei mele. Aud tic-tacul ceasului și simt mirosul cafelei dimineața fără să mă grăbesc sau să mă tem de vreo ceartă. Și totuși… liniștea asta e uneori mai grea decât orice ceartă.

Într-o duminică, am trecut pe lângă blocul lor și m-am uitat la ferestrele mici ale garsonierei. M-am gândit dacă le e bine, dacă au ce le trebuie, dacă Rareș își amintește vreodată cum îl legănam când era mic și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el.

Sunt o mamă egoistă? Sau pur și simplu un om care are dreptul la liniște? Oare dragostea pentru copilul tău trebuie să fie mereu mai presus decât propria ta fericire?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare mamă ajunge la un moment dat la răscrucea asta dureroasă între iubire și sacrificiu.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Oare am pierdut pentru totdeauna legătura cu fiul meu?