Între iubire și moștenire: Drama unei familii din inima Bucureștiului

— Irina, nu mai plânge, te rog, o să rezolvăm totul ca oamenii, îmi spune mama, încercând să-și ascundă vocea tremurată. Dar nu pot să mă opresc. Mă uit la masa veche din lemn, aceeași la care tata ne citea povești când eram mici, și simt cum totul se destramă. E o dimineață mohorâtă de aprilie, iar afară plouă mărunt, ca și cum cerul ar plânge pentru noi. Pe hol, aud pașii grei ai lui Mihai. Intră în bucătărie cu o mapă sub braț, privirea lui e rece, de parcă nu mai suntem frați, ci doi străini care urmează să negocieze un contract.

— Hai să terminăm odată, am și eu treabă, spune Mihai, fără să mă privească. Mama oftează și se așază între noi, ca un scut viu. Îmi vine să țip, să-i spun că nu e vorba doar de acte și bani, ci de tot ce am fost noi vreodată. Dar cuvintele mi se blochează în gât.

— Mihai, nu putem să discutăm ca o familie? întreabă mama, cu voce stinsă. — Ce familie, mamă? De când a murit tata, fiecare trage pentru el. Irina vrea casa, eu vreau banii, tu vrei liniște. Nu se poate să le avem pe toate, răspunde el, tăios.

Îmi simt obrajii arzând. Nu vreau casa pentru mine, ci pentru amintirile noastre, pentru serile în care tata ne aduna pe toți în jurul mesei, pentru mirosul de cozonac de Crăciun. Dar Mihai nu mai vede nimic din toate astea. Pentru el, totul s-a redus la cifre și hârtii.

— Mihai, nu pot să cred că ai ajuns să vorbești așa. Tata ar fi fost distrus să ne vadă certându-ne pentru niște bani, îi spun, cu vocea tremurândă. — Tata nu mai e, Irina. Și dacă nu ne hotărâm azi, pierdem tot, răspunde el, ridicând tonul.

Mama începe să plângă în tăcere. Îmi vine să o iau în brațe, dar știu că nu ar ajuta la nimic. Mihai scoate actele și începe să le răsfoiască. — Uite, casa valorează 120.000 de euro. Eu vreau partea mea, tu poți să rămâi aici, dar să-mi dai jumătate. Sau vindem și împărțim banii. Simplu.

— Nu e simplu, Mihai! Nu pot să vând amintirile noastre! strig, fără să-mi dau seama. — Amintirile nu plătesc facturile, Irina. Eu am familie, copii, rate. Tu ai doar nostalgia, îmi răspunde el, cu o răceală care mă doare mai tare decât orice palmă.

Mama se ridică brusc. — Ajunge! Nu vreau să vă mai aud certându-vă. Dacă aș fi știut că moștenirea asta o să vă despartă, aș fi dat totul la stat! spune, cu lacrimi în ochi. Tăcerea cade peste noi ca o pătură grea. Mihai își strânge mapa și se ridică. — Mă duc să fumez. Când vă hotărâți, mă chemați, spune și iese pe balcon.

Rămân singură cu mama. Îmi ia mâna și mi-o strânge. — Irina, știu că ți-e greu. Și mie mi-e. Dar nu vreau să vă pierd pe niciunul. Poate ar trebui să cedezi puțin, să nu-l pierzi pe Mihai de tot. — Dar de ce eu, mamă? De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? De ce nu poate el să înțeleagă că nu e vorba doar de bani? — Pentru că el nu mai știe să simtă, draga mea. S-a schimbat mult de când a murit tata. Și tu te-ai schimbat. Și eu. Moartea ne-a rupt pe dinăuntru, spune mama, cu voce stinsă.

Mă ridic și mă uit pe geam. Mihai stă pe balcon, cu țigara între degete, privind în gol. Îmi amintesc cum râdea când eram mici, cum mă apăra de copiii răi din fața blocului. Unde s-a dus fratele meu? Unde ne-am pierdut?

După câteva minute, Mihai intră din nou. — Deci? Ce facem? — Mihai, nu vreau să ne certăm. Dar nici nu pot să vând casa asta. Dacă vrei, îți dau partea ta în rate, cât pot, îi spun, cu voce joasă. — În rate? Irina, nu suntem la bancă! — Atât pot, Mihai. Sau, dacă vrei, vindem, dar să știi că nu o să mai fim niciodată la fel. — Poate că nici nu mai suntem, Irina, răspunde el, și pentru prima dată îi văd ochii umezi.

Mama oftează și se așază din nou la masă. — Poate că tata ar fi vrut să fim uniți, nu să ne despărțim pentru niște hârtii. — Tata nu mai e, mamă, și noi nu mai știm să fim o familie, spune Mihai, și pleacă din nou pe balcon.

Rămân singură, cu actele pe masă și cu inima frântă. Mă gândesc la toate momentele în care am crezut că familia e cel mai important lucru. La toate promisiunile făcute la masa asta, la toate râsetele și lacrimile. Cum am ajuns să ne certăm pentru bani? Cum am ajuns să ne pierdem unii pe alții?

Seara, după ce Mihai pleacă, mama mă ia în brațe. — O să treacă, Irina. O să găsim o cale. — Dar dacă nu găsim, mamă? Dacă nu mai suntem o familie? — Atunci va trebui să învățăm să fim din nou, îmi răspunde ea, șoptit.

Mă uit la masa veche, la actele care ne-au despărțit, și mă întreb: oare chiar merită să pierdem tot pentru niște bani? Oare cât valorează, de fapt, o familie? Poate cineva să-mi răspundă?