Între Iertare și Răzbunare: Povestea Mea despre Trădare și Credință

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? vocea mea tremura, aproape că nu mă recunoșteam. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea liniștit, de parcă Dumnezeu încerca să acopere cu alb tot noroiul din sufletul meu. Radu stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să-mi răspundă. Pe telefonul lui, încă deschis pe masă, mesajele dintre el și Irina — cea mai bună prietenă a mea — ardeau ca niște cuțite în carne vie.

Nu știu cât am stat acolo, în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Îmi venea să urlu, să arunc cu ceva, dar nu aveam putere nici să plâng. În mintea mea se derulau toate momentele în care Irina îmi spunea cât de norocoasă sunt că-l am pe Radu, cum râdea la glumele lui, cum mă îmbrățișa la fiecare aniversare. Și acum? Acum eram doar o femeie înșelată, trădată de cei doi oameni în care aveam cea mai mare încredere.

— Nu știu ce să spun, Ana… a murmurat el. — A fost o greșeală. N-a însemnat nimic.

— Nimic? am izbucnit eu. — Atunci de ce se repetă de luni de zile? De ce ai mințit? De ce m-ai făcut să cred că totul e bine?

Radu a tăcut. Știam că nu va avea niciodată un răspuns care să mă mulțumească. Am ieșit din bucătărie și m-am trântit pe patul din dormitor. Am stat acolo ore întregi, privind tavanul, ascultând liniștea apăsătoare a casei noastre. Într-un colț al camerei, icoana Maicii Domnului părea să mă privească cu blândețe. M-am ridicat încet și am îngenuncheat în fața ei.

— Doamne, ajută-mă să nu-mi pierd mințile… am șoptit printre lacrimi.

A doua zi dimineață, Radu plecase deja la serviciu. Pe masă mi-a lăsat un bilet: „Îmi pare rău. Nu știu ce să fac. Te iubesc.” Am mototolit hârtia și am aruncat-o la gunoi. Nu voiam să aud scuzele lui. M-am dus la mama, în Drumul Taberei. Când m-a văzut cu ochii umflați de plâns, a știut imediat că ceva grav s-a întâmplat.

— Ce-ai pățit, fata mea?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a oftat adânc și m-a strâns la piept.

— Bărbații… Nu toți sunt la fel, dar mulți uită ce au acasă. Tu trebuie să fii tare! Să nu te umilești pentru nimeni!

Dar eu nu voiam decât să dispar. Să nu mai simt nimic. Să nu mai fiu Ana cea trădată.

Zilele au trecut greu. La serviciu abia mă puteam concentra. Colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă, iar eu le zâmbeam forțat. Seara mă întorceam într-o casă care nu-mi mai aparținea. Radu încerca să vorbească cu mine, dar eu îl evitam. Îl uram și îl iubeam în același timp.

Într-o duminică am mers la biserică. Preotul vorbea despre iertare și despre cum Dumnezeu ne pune la încercare credința atunci când ne este cel mai greu. Am plâns tot timpul slujbei. La final, m-am apropiat de altar și am cerut o rugăciune pentru sufletul meu rănit.

— Părinte, nu pot să iert… Nu pot să uit…

Preotul m-a privit blând:

— Iertarea nu e pentru cel care greșește, ci pentru tine însăți. Numai așa vei găsi liniștea.

Am plecat acasă cu gândurile răvășite. În acea seară, Radu a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Ana, te rog… Dă-mi o șansă să repar ce-am stricat.

— Cum? Cum poți repara ceva ce-ai distrus cu atâta ușurință?

— Nu știu… Dar vreau să încerc. Vreau să mergem la consiliere, la biserică… Oriunde vrei tu.

L-am privit lung. În sufletul meu era un război între dorința de a-l pedepsi și nevoia disperată de a nu fi singură.

— Nu pot acum… Poate niciodată…

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Îmi pare rău… N-am vrut să-ți fac rău. N-am știut cum să mă opresc.” Am șters mesajul fără să răspund. Prietenia noastră era moartă.

Au urmat luni de tăcere și distanță între mine și Radu. Mergeam la biserică aproape în fiecare duminică și mă rugam pentru putere. Am început să citesc cărți despre iertare și vindecare sufletească. Uneori simțeam că Dumnezeu mă ascultă; alteori mă simțeam abandonată.

Într-o zi, mama mi-a spus:

— Ana, viața merge înainte doar dacă tu vrei s-o lași să meargă. Nu trăi în trecut!

Am început să ies cu prietenele mele vechi din liceu — Simona și Mihaela — care m-au ajutat să redescopăr bucuria lucrurilor simple: o cafea bună, o plimbare prin Herăstrău, o seară de râs sincer.

Radu nu a renunțat să lupte pentru noi. A mers singur la consiliere, mi-a scris scrisori lungi în care își cerea iertare și îmi promitea că va face orice ca să recâștige încrederea mea.

După aproape un an de la acea noapte fatidică, am acceptat să mergem împreună la preotul nostru pentru consiliere duhovnicească.

— Ana, iertarea e un drum lung — mi-a spus preotul — dar e singurul care duce spre pace.

Nu știu dacă voi putea vreodată să uit tot ce s-a întâmplat între Radu și Irina. Dar am ales să încerc să iert — pentru mine însămi, pentru liniștea sufletului meu.

Astăzi încă lucrez la relația noastră. Uneori simt că suntem doi străini care încearcă să-și amintească de ce s-au iubit cândva; alteori regăsesc în ochii lui Radu băiatul de care m-am îndrăgostit la 20 de ani.

M-am apropiat mai mult de Dumnezeu decât oricând înainte și am descoperit că rugăciunea chiar poate aduce alinare atunci când nimic altceva nu funcționează.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi au curajul să ierte cu adevărat? Și dacă nu putem ierta… cum ne vindecăm sufletul?